L'Avant-garde

Autor: REVOLUTION ARMY
wrwa@mail.ru
Republica Moldova

Te întrebi in sinea ta, de ce tu: muncitor, medic, student, lucrător agricol şomer o duci aşa de greu. Înţelegi, că te-au minţit, jefuit, înjosit. Însă te gîndeşti la cauza şi originea ticăloşiei sociale?

Guvernul burghez te convinge că nu există bani pentru a plăti un salariu corespunzător, dar din ce cont trăiesc (şi încă cum trăiesc!) ei.
Pentru a sustrage atenţia de la luptă adevărată ei au aţîţat neînţelegerile interetnice, aranjează revoluţii multicolore.
E foarte simplu: nici şef, nici preşedinte, nici chiar domnul dumnezeu nu e cointeresat în bunăstarea ta, ei servesc altei clase, iar tu eşti pentru ei un mecanism de pe urma căruia ei îşi crează avuţia personală, castelele, “mercedesurile”.
Tu vei spune că toate-s vechi, că de multe ori s-a încercat a face egalitate socială, pentru toţi şi pentru fiecare în parte. Însă ajunge! Dar asta nu e mai mult decît repetarea aiurelelor televizate.
Înţelegi tovarăşe, burghezului îi este convenabil ca tu să fii un magar ce le îndură pe toate. Iară dacă nu vei accepta situaţia şi îţi vei dezvolta conştiinţa de clasă — gata atunci cu liniştea burghezului!
Dar tu însă eşti pasiv, lupta nu-ţi este pe plac, preferi o linişte ucigătoare.

A sosit timpul să înţelegi, tovarăşe, că tot acest sistem burghez de exploatare, cu toţi acei ce-l apară şi-l reprezintă — poliţai, director, parlamentar, preşedinte — e contra omului ce munceşte. A aştepta de la ei binele e egal cu a crede că răpitorul se va transforma în ierbivor. Răpitorul recunoaşte numai puterea. Însă Puterea noastră se rezumă la faptul de a fi întotdeauna gata de luptă împotriva exploatatorilor, ca împreună la nivel internaţional să ne apărăm interesele comune.

Nu e nevoie de a lua pildă de la vecin: el tace şi suportă, atunci să tac şi eu. Rîurile se formează din rîuleţe, dar omenirea e compusă din fiecare din noi.
Pentru a apăra interesele noastre şi viitorul personal trebuie să ne unificăm şi să începem lupta pentru o viaţă nouă, demnă de omul ce munceşte.

                                    NUMAI LUPTA HOTĂRITOARE NE VA ADUCE VICTORIA!

*Acest material este un pamflet şi trebuie tratat ca atare.

Ce mai citim astazi?
Citim articolul domnului Plesu « Cum votăm », publicat in Dilema Veche. Nu recomandam insa acest articol mai departe fiindca este plin de locuri comune si alte platitudini mic-burgheze care pot plictisi pana la epuizare. Totusi avem cateva obiectii :

1. Prima este fata de afirmatia : « Cum alegem un bun instalator, un profesor bun sau un bun medic? De regulă, întrebăm în dreapta şi în stînga, ne interesăm de isprăvile lor profesionale, de renume, de calitatea lor meşteşugărească. Nu ţinem cont nici de înfăţişare, nici de oratorie, nici de interese exterioare propriului nostru interes. Există, evident, meseriaşi care îşi fac reclamă cu mai multă sau mai puţină abilitate, dar nici unul nu se poate întreţine pe termen lung, dacă nu-şi confirmă, de fiecare dată, dexterităţile. Ceea ce decide e, în ultimă instanţă, competenţa, clientela satisfăcută, succesul de piaţă. » folosita in mod dibaci ca o comparatie pentru procesul electoral. Deci, cum ne alegem conducatorii ? Aceasta este intrebarea.

In primul rand in cazul unui om politic noi nu ne aflam intr-un raport nemijlocit ca in fata instalatorului sau a medicului. Politicianul nu discuta cu mine personal, nu IMI reapara teava, nu imi pune MIE direct o plomba. Politicianul este suma caracteristicilor particulare care definesc un curent politic, altoite cu suma nevoilor particulare intr-un anumit moment dat percepute de catre un anumit segment al electoratului. Insa cine defineste aceste nevoi ? Aceste nevoi sunt rezultatul cercetarilor care se fac printre indivizi pentru a determina problemele cu care acestia se confrunta si in legatura cu care ei simt nevoia unei interventii «din exterior». Sunt utilizate procedee de « spargere » a problemelor cu caracter general (pe care omul le enunta simplu- de exemplu « Nu am bani !») in cauze concrete si pe masura ce aceste cauze devin prezente la un numar tot mai mare de subiecti sunt incluse in programul electoral (obiectivele electorale ) al politicianului candidat. Afirmatia de mai sus – « Nu am bani ! » poate fi dezvoltata in « Preturile au crescut foarte mult (« Vom lupta pentru reducerea inflatiei ») iar tatal meu sufera de Alzheimer si trebuie sa platesc si 2500 de lei pe luna la un centru privat («Vom construi centre de stat pentru ingrijirea bolnavilor de Alzheimer») pentru ingrijire specializata. Prin urmare, din multe astfel de situatii particulare se naste o idee centrala.

Insa acest fenomen mai implica ceva. Lipsa contactului direct. In exemplul domnului Plesu noi platim un profesor sau un instalator sa presteze un serviciu, asupra carui serivicu avem un control direct putand in orice moment evalua calitatea acestuia si totodata avem posibilitatea de a intrerupe acest proces atunci cand lucrurile nu corespund cerintelor noastre. Ce se intampla insa in situatia cand un politician este cel care presteaza un serviciu pentru noi ? Tu tinta tuturor demersurilor din campania electorala nu nasti vreo obligatie directa asupra lui. Nu-i poti cere in schimbul votului tau nimic concret fiindca votul tau inseamna votul a sute de mii de alegatori -adica nu naste un raport direct de obligativitate. Nu obtii o chitanta prin acel vot ca in urma ahizitonarii unui bun si cu care te poti intoarce ca sa iti primesti banii inpoi daca esti nemultumit. Vina in politica nu este niciodata ideologica, principiala. In realitate putem compara situatia cu un joc de poker. Patru jucatori pot primi la fiecare joc maini diferite insa intotdeauna pachetul va avea 52 de carti, patru dame, patru popi, patru asi etc. Acesta este marele secret. Nu este vina PDL-ului pentru ca Ridzi a intrat in banul public , pentru ca PDL-ul nu a gresit cu nimic fundamental- a tras doar o mana proasta. Va pierde acest joc insa nu se vor ridica jucatorii de la masa doar din atata lucru. De fapt in aceasta democratie trunchiata secretul e miscarea, reamestecarea continua a cartilor in timp ce noi ceilalti ii imprumutam cu bani si huiduim, suferim, ne bucuram prin bucuriile, suferintele si neplacerile lor. Nu conteaza ca astazi PSD-ul a pierdut o mana, maine o va castiga. Cu atat mai bine pentru mine- ma voi satura privindu-i band si mancand…

2. « Se caută un om serios, cu talent managerial, cu ingeniozitate financiară, cu îndemînări precise: cineva care să ştie cum e cu asfaltarea străzilor, cu impozitele, cu balanţa comercială, cu legislaţia muncii şi cu drepturile omului. Un „tehnician“ riguros, un salahor tenace, care preferă să fie antipatic decît să mintă profitabil. Dar dacă asta se caută, ce e cu acest zgomotos spectacol de divertisment? Ce e cu zbînţuiala asta de iarmaroc? » Ce-l deranjeaza de fapt pe Plesu ? Il deranjeaza ca nu asista la o partida de poker britanic, cu lorzi, cu bancheri cu mustacioara si joben, cu muzica buna si vedete de prima mana aduse de la Paris care sa amuze copios musafirii in timpul jocului. Il deranjeaza aceasta partida de poker cu niste burtosi in maiou care sparg seminte si scuipa cojile pe masa, il deranjeaza macelarul cu sange pe halat in locul lordului, camatarul in locul bancherului si zgomotul infernal de manele pe un fond de miros de gratare care se ridica chiar din mijlocul nostru, de langa Palatul Parlamentului. Nu conteaza in fond faptul si problema fundamentala- ca acest sistem de dominatie, de sclavi si stapani de sclavi, de indivizi care joaca poker pe banii nostri este profund imoral. Nu ! Totul este ca jucatorii sa invete si ei sa poarte un costum, sa treaca de la Unirea la Courvoisier. Acesta este marea reforma pe care o doresc intelectualii nostri de salon si pe care politicienii nepricepand-o o transforma intr-o adevarata ideologie, scoala despre reformarea « clasei politice ». Cata retorica pentru un pahar de cognac...

Autor : Radu Negru
http://nraducanu.wordpress.com/

Karl Kautsky (1854-1938) a fost un om politic si teoretician marxist german, fondator al revistei Neue Zeit (Timpul nou).Considerandu-se urmasul cel mai autorizat al prelungirii gandirii lui Marx si Engels, el a combatut atat abaterile de dreapta (Ed. Bernstein) cat si cele de stanga (Lenin) ale marxismului. Bolsevismului lui Lenin i-a reprosat ca face o revolutie proletara intr-o tara subdesvoltata industrial, ceeace obliga Rusia sa duca o politica antidemocratica. Lenin i-a dat replica in cartea “Revolutia proletara si renegatul Kautsky”, iar Trotzky i-a ripostat in “Terorism si comunism”, ambii acuzandu-l ca s-a raliat teoriilor mensevice, pe care tot el le combatuse in 1905. In 1927 Kautsky publica principala sa lucrare “Conceptia materialista a istoriei” in care se desprinde de gandirea clasica marxista. Kautsky a fost timp de aproape 40 de ani cel mai important teoretician al gandirii marxiste in Europa. 
In cele de mai jos am tradus (putin prescurtat) un articol al lui aparut in 1893 in Neue Zeit si pe care el l-a reprodus apoi si in cartea “Calea spre putere” aparuta in 1909. S-ar putea crede ca ideile din el sunt demult depasite. Dar nu suntem oare chiar acum in faza regandirii cailor de ajungere la o societate echitabila, libera si egalitara, asa cum visau ganditorii socialisti de acum un secol ?
 
  Suntem revolutionari, iar asta nu doar in sensul a spune ca masina cu aburi a fost un factor revolutionar.Transformarea sociala pe care vrem sa o realizam nu se poate infaptui decat printr-o revolutie politica, prin cucerirea puterilor publice, opera a proletariatului militant. Si mai stim ca singura constitutie politica in cadrul careia se poate realiza socialismul este republica democratica. 

  Partidul socialist este un partid revolutionar, dar nu e un partid ce fece revolutii. Stim ca telul nostru nu poate fi atins decat printr-o revolutie, dar mai stimsi ca nu depinde de noi sa faurim aceasta revolutie , si nici de adversarii nostri sa o impiedice. Nici nu ne gandim de aceea sa provocam sau sa pregatim o revolutie. Si deci nu putem spune, catusi de putin cand, in ce conditii si in ce forme se va infaptui. Stim ca lupta de clasa intre burghezie si proletariat va dura atata timp cat acesta din urma nu va cuceri puterea politica cu ajutorul careia va incepe sa construiasca socialismul.Mai stim ca aceasta lupta de clasa se va amplifica mereu, in spatiu si intensitate, si ca proletariatul sporeste continuu ca numar si forta, atat moral cat si economic si deci victoria sa si esecul capitalismului sunt inevitabile. Dar a sti cand si cum se vor duce ultimele lupte hotaratoare ale acestui razboi social, este o problema asupra careia nu putem emite decat ipoteze foarte vagi. Deci nu putem spune daca aceste batalii vor fi sangeroase sau daca ele se vor reduce doar la presiunea economica, legislativa si morala. Este insa probabil ca in luptele proletariatului cele ce vor avea succes sunt ultimele, iar nu cele folosind forta militara. Iar aceasta se explica prin aceea ca dotarea armatelor moderne este mult superioara celei de care dispune populatia civila. In schimb clasele revolutionare dispun astazi de arme superioare decat in trecut pentru a organiza rezistenta din punct de vedere economic, politic si moral. Doar Rusia constituie o exceptie in aceasta privinta. 

  Libertatea de asociere, libertatea presei si sufragiul universal (eventual si in serviciul militar obligatoriu pentru toti) trebuie privite nu numai ca arme ce dau proletariatului statelor moderne un avantaj asupra claselor ce au dus luptele revolutiei burgheze, ci si ca niste institutii care au pus in lumina fortele partidelor si claselor, spiritul care le anima, ceeace era imposibil in timpul absolutismului. Pe vremea aceea clasele conducatoare, ca si cele revolutionare mergeau bajbaind. Orice manifestare a spiritului de opozitie era imposibila si deci nici guvernele, nici revolutionarii nu-si puteau cunoaste adevarata forta. Ambele tabere riscau fie sa-si supraevalueze propriile forte, fie sa se indoiasca de ele dupa primul esec. Astazi insa, in tarile ce poseda institutii democratice, este altfel.Aceste institutii au fost numite de unii supapa de siguranta a societatii, ceeace e fals. Democratia nu poate distruge antagonismele de clasa ale societatii capitaliste, nici sa amane prabusirea acestei societati. Dar ceeace ea poate face, este sa impiedice o tentativa de revolutie, prematura si fara sanse de succes. Ea poate pune in lumina fortele relative ale partidelor si claselor, fara sa lichideze antagonismele lor. Dar ea impiedica clasele ce se ridica sa abordeze niste probleme pentru care nu sunt inca pregatite, iar clasele dominante sa refuze a face niste concesiuni chiar atunci cand nu mai au forta de a le infaptui. [...] Tactica democratiei proletare este mai putin dramatica decat cea a democratiei burgheze, dar ea pretinde mult mai putine sacrificii. E un avantaj care poate lasa indiferenti pe intelectuali care fac socialism ca un sport sau pentru a parea mai interesanti, dar nu si pe cei ce iau parte direct la lupta. 

  Aceasta metoda, zisa pacifica, a luptei de clasa, care se limiteaza la mijloace nemilitare, ca de pilda parlamentarismul, grevele, manifestatiile, presa s.a. are tot mai multe sanse de a fi aplicata in tarile in care institutiile democratice sunt mai eficiente si in care populatia poseda o mai mare perspicacitate in politica si economie. Totusi cand doi adversari sunt fata in fata in conditii de egalitate, cel ce se simte superior este cel ce isi pastreaza mai bine calmul. Celalalt, care nu are incredere in el, pierde cu usurinta stapanirea de sine.In tarile civilizate moderne, clasa proletara are cea mai mare incredere in sine si in cauza sa. Pentru asta nu trebuie sa-si faca iluzii, ci doar sa priveasca istoria ultimei generatii pentru a constata peste tot ascensiunea ei neintrerupta. In schimb nu se poate acorda o aceiasi incredere claselor conducatoare. Ele simt si constata slabirea lor continua, iar cum devin tot mai mult nervoase si tematoare, actiunile lor sunt tot mai neprevazute. Ele pot intra brusc in accese de furie care le face sa se napusteasca orbeste asupra adversarului pentru a-l dobori, fara a se sinchisi de loviturile ce si le vor da lor insile si societatii in ansamblu si de distrugerile pe care le vor face. Situatia politica in care se gaseste proletariatul ne permite sa prognozam ca va prefera folosirea exclusiva a metodelor legale sus mentionate. Doar nervozitatea claselor diriguitoare poate turbura aceasta tendinta. 

  O serie de oameni de stat doresc ca asemenea accese de furie sa cuprinda nu numai clasele conducatoare, ci si masa celor indiferenti. Ei doresc aceasta explozie inainte ca partidul socialist sa capete forta de a-i rezista. Pentru ei este singura cale de a intarzia cu cativa ani cel putin victoria socialistilor. Ei pun astfel in joc totul : daca burghezia nu reuseste in acest acces de furie sa zdrobeasca proletariatul, atunci epuizate de efort, ea se va prabusu mai repede si socialismul va invinge mai devreme. Politicienii claselor conducatoare vor insa sa provoace un razboi civil de teama revolutiei. Partidul socialist nu numai ca nu are nici un motiv s adopte o asemenea politica disperata, dar are interesul ca accesul de furie al conducatorilor sa fie amanat cat mai mult, si anume pana atunci cand proletariatul va deveni suficient de puternic pentru a dobora acest nebun furios si a-l imblanzi.

  Partidul socialist trebuie deci sa evite si chiar sa combata tot ceeace ar echivala cu o provocare inutila a claselor conducaroare, tot ceeace le-ar furniza oamenilor lor de stat un pretext de a le deschide pofta de canibalism pentru care daunele le-ar plati socialistii. Daca declaram ca este imposibil a face revolutii, daca privim ca lipsit de sens si chiar funesta atatarea unei revolutii, asta desigur ca nu o facem din dragoste pentru procurorii nostri, ci numai din interesul proletariatului militant. In aceasta privinta social-democratia germana e de acord cu partidele socialiste din alte tari.Datorita acestei atitudini oamenii de stat ai claselor conducatoare nu au putut pana acum sa deslantuie represiunea contra proletariatului militant.

[urmeaza cateva pagini in care Kautsky da exemple ale actiunilor miscarii anarhiste din Germania, Austria si St. Unite, care au facut mult rau miscarii muncitoresti]
 
  Anarhistii fac eforturi pentru a demonstra muncitorilor ca socialistii sunt doar niste revolutionari de cabinet. Pana acum ei nu au avut nici un succes. Dar daca vreodata asa ceva ar avea loc, aceasta fie ar fi o manevra a claselor conducatore pentru a raspandi desnadejdea in randul clasei muncitoare, fie declaratii iesind din randul unor intelectuali ai miscarii socialiste si care sa incerce a ne convinge ca negam principiile noastre revolutionare. (..) Marele imbold al succeselor noastre e entuziasmul revolutionar, de care in viitor vom avea tot mai mult nevoie. Marile dificultati nu sunt cele pe care le-am invins pana acum, ci cele ce ne asteapta. Ar fi dezastroase efectele unei tactici ce ar cauta sa raceasca acest entuziasm. Pericolul situatiei actuale este ca riscam sa parem mai moderati decat suntem. Cu cat ne sporeste forta, cu cat problemele practice trec pe primul loc, cu atat va trebui sa ne extindem propaganda in afara sferei proletariatului industrial, cu atat trebuie sa evitam provocarile inutile si amenintarile fara rost. Dar e foarte greu sa nu depasesti masura, sa nu te cufunzi in problemele prezentului fara a le pierde din vedere pe cele ale viitorului, de a patrunde in constiinta taranului si a micului burghez, fara a abandona punctul de vedere proletar, de a evita pe cat posibil orice provocare si totusi de a-i face pe toti sa resimta ca suntem un partid al luptei fara mila, fara concesii, impotriva ordinei sociale actuale..

PSD-ul nu este un partid autentic de stanga. In Romania un astfel de partid lipseste, partial si datorita operei marete a Partidului de a inghiti partidele mai mici de stanga care astazi ar fi putut atrage o parte din electoratul si membrii satui de politicile liberale promovate de acesta. PSD-ul are extrem de putine elemente care sa il defineasca ca partid de stanga in imaginea publica formata. Putem enumera ca exemplu cateva manifestari «socialiste» si alte astfel de actiuni desfasurate in lumina reflectoarelor de catre liderii sai prin care acest partid mai degraba se apropie de o politica de dreapta.

In primul rand, PSD-ul a jucat cartea nationalismului prin lupta populistului Geoana –care i-a scos pe unguri de la guvernare- impotriva populistului Basescu care umbla prin Harghita si Covasna cu Constitutia in mana (numai in preajma alegerilor). Cei doi patrioti se bat in realitate pentru electoratul lui Vadim, (Tribunul fiind in acest moment un cadavru politic) si astfel trebuie cu orice pret sa apara in imaginea publicului ca Sf.Gheorghe cu sulita in mana omorand balaurul.
Comparatia de mai sus nu este intamplatoare, un alt punct «forte» al PSD-ului in lupta contra populistului Basescu este manelizarea actiunilor sale, astfel pe langa déjà clasicele apropieri de popor prin sarbatori campenesti precum 1 mai cu mici si bere in « campul » de la Izvor, mai observam o « apropiere » fata de popor direct de la Sfantul Altar. Astfel pesedeii in lupta de a obtine voturile mantuitoare au purces la repararea tuturor bisericilor care le-au iesit in cale. O masura conservatoare pe placul Patriarhiei care se va arata recunoscatoare si la prezidentiale.
“Pentru extinderea a trei şcoli, pentru repararea a şase biserici şi pentru repararea a şase drumuri am cerut 8 miliarde lei vechi” - deputatul PSD Vasile Gliga
"În colegiul meu, vă rog să notaţi că l-am botezat Ştefan cel Mare, am cerut bani pentru două biserici aflate în renovare" - deputatul PSD de Neamţ Victor Surdu
Nu era stanga anti-clericala ? Nu milita stanga pentru separarea treburilor statului de treburile bisericii ? Nu. In Romania,nu.
In Romania stanga pe langa faptul ca e conservatoare (repara biserici ,promoveaza nationalismul si este aliata cu Partidul Conservator la guvernare), mai are printre lideri si specimene care cocheteaza cu national-socialismul. Astfel nu apare nimic deosebit in faptul ca primarul Radu Mazare apare intr-o uniforma de ofiţer nazist pe o scena de langa Cazinoul Constanta. Este perfect normal ca pentru un partid lipsit de o idelogie clara astfel de fenomene sa se produca.
Situatia in PSD este dezastruoasa. Lipsiti de un lider puternic, lipsiti de o ideologie si mai ales de o baza reala de membri intrati in partid din convingeri politice PSD-ul in forma care este acum, inevitabil se va «sparge». Probabil in Partidul Socialist si Social-Democratie, asa cum am scris in titlu ca un joc de cuvinte. Sa vedem cam care ar fi punctul de plecare pentru o astfel de reforma. Distingem trei grupe care definesc organic partidul :

1. Conducatorii, care fie mostenesc un trecut ceausist, fie au fost impinsi in fata de parintii lor (eventual spirituali) cu trecut ceausist si care au inteles demult ca in « viata reala » ideologiile inseamna 0. Adica au inteles ca in politica de fatada totul inseamna bani si marketing politic : cercetari, sondaje, materiale promotionale (sepci, pixuri, importanta culorilor in sigla partidului etc). Discursul politic nu mai e "pe bune". Ei inteleg ca nu este profitabil ca un partid sa duca campaniile din cotizatiile membrilor si inevitabil prin donatiile care le primesc isi fac in jurul partidului o anumita clientela care ulterior trebuie sa recupereze acesti bani si inca cu profit (profitul este totul) prin castigarea diverselor licitatii.

Totul porneste de la lacomia acestor lideri care nu dau doi bani pe faptul ca partidul devine o unealta in mainile patronilor sai si evident nici nu ar putea actiona altfel de vreme ce baza partidului, adica membrii, este putin numeroasa si mai mult decat atat celelalte partide primesc in acelasi timp astfel de donatii. In Romania nu exista in acest moment partide de masa. Din motivele enumerate mai sus din categoria conducatorilor poate fi recuperata numai o foarte mica parte intr-un nou partid de stanga.

2. Intelectualii . Au cea mai mica pondere si de cele mai multe ori datorita trecutului lor inainte de 1989 nu au curajul sa vorbeasca deschis despre socialism pentru a nu fi acuzati de comunism. Acesti intelectuali nu au creat scoli de gandire in urma lor. Ei transmit un mesaj foarte diluat, amestecat cu un soi de liberalism . Numele lui Marx nu este pronuntat niciodata. Partea nasoala e ca oricum 80% din electorat are o pregatire politica extrem de slaba: in afara de electoratul urban - si acesta discutabil in ce procent- oamenii nu sunt capabili sa reprezinte corect spectrul politic si nici sa spuna exact ce deosebeste din punct de vedere ideologic partidele intre ele. Masele sunt tinute in mod intentionat in aceasta stare de ignoranta si nepasare intrucat cunoasterea poate aduce libertate ori oamenii liberi si constienti politic sunt cea mai mare nenorocire care se poate intampla actualei clase politice.

3. Membrii de rand din PSD. In momentul de fata marea lor majoritate nu au habar de doctrine, nu stiu ce inseamna social-democratie, printre cei mai tineri unii intra in partid pentru diverse avantaje , pentru a ocupa diverse posturi pe la firmele pesedistilor mai bogati, pentru intrarea gratuita pe la diversele "sarbatori" pesediste etc. Totusi se poate spune ca cea mai mare pondere in crearea unui partid socialist din ruinele actualului PSD o are aceasta categorie. Cele mai sincere convingeri de stanga se gasesc intre acesti oameni simpli, fara functii, fara interese directe in banul public.

O solutie ar putea fi unirea intelectualilor cu vederi de stanga cu baza reala- a membrilor constienti din punct de vedere politic. Din aceasta unire ar putea iesi apoi adevarati lideri care sa conduca acest partid ghidandu-se dupa principii de stanga si nu in mod populist cu mici si bere . PSD-ul vanghelizat este sortit sa dispara, fiind necesara apoi o regrupare intr-un Partid Socialist situat mai la stanga pe esicherul politic , partid de stanga capabil sa supuna sistemul capitalist unei critici reale.

Sursa imaginii : www.mediafax.ro

16-22 IULIE

Eram cartelagiu de vreo 2 ani si aveam o extraoptiune frumoasa cu 600 minute si sms-uri si intr-o buna zi ce mi-am zis…"hei, baietii astia sunt simpatici ia sa ma fidelizez eu si sa trec pe abonament". Zis si facut: m-am dus in primul magazin si am zis ca vreau abonament.

Dupa o intreaga discutie legata de actul de spatiu (evident trebuie sa stii ca e nevoie de un contract de vanzare cumparere, cesiune, comodat, construire atunci cand iti faci abonament chiar daca pe internet nu scrie nicaieri si in general nu e anuntat in vreun loc vizibil) imi face formalitatile – cam 40 min in total.

“Stiti aveti de platit un avans din factura pentru ca sunteti client nou si trebuie sa reducem gradul de risc”
“Ok “ zic “Cat?”
“200 Ron – cash”
Bun… Platesc avansul si telefonul si plec bucurie mare.

A doua zi primesc un mail. “Buna ziua, vi s-a emis factura nr…..total de plata….94.74 RON” Ce? Nu mi-am platit teoretic prima factura si inca ceva pe langa???

Luni dimineata sun la serviciul express clienti – cu plata ….30 eurocenti/minut. Discut vreo 5 min cu un individ care incearca sa imi explice ca am platit banii aia pentru ca rude de ale mele au datorii la VF-RO. Asta in conditiile in care stiu sigur ca nicio ruda de-a mea nu are abonament sau datorii la VF-RO si nici la banca. Nu ma inteleg cu el – imi zice sa ma duc unde am platit sa imi explice ei.

Bun….fie…il rog sa-mi activeze roamingul…nu s-a putut. Pentru ca sunt client nou trebuie sa mai platesc inca 200 RON taxa activare roaming. Ii explic politicos ca aveam cartela si aveam si roaming si nu ma costa nimic in plus. Imi spune ca la abonament teoretic pot sa vorbesc oricat si sa nu platesc. Ma enervez. De ce mi-au luat toate datele inclusiv pe cele de la firma unde lucrez daca tot nu sunt siguri ca o sa le platesc factura?

Ma duc intr-un magazin VF-RO. Iau un bon si ma asez la coada – 13 persoane inaintea mea. Stau si stau – dupa 20 minute si vreo 7 bonuri pana la mine cedez si plec. A doua zi imi incerc norocul unde mi-am facut abonamentul. Iau bon – 11 persoane inaintea mea. Stau , stau… ma duc la casierie sa imi platesc factura si incerc sa obtin informatiile de acolo. Degeaba, nu mi s-a inregistrat nicio plata in sistem si se pare ca ulterior mi se va scadea suma platita din facturi…candva…in viitor. Despre roaming – nimic. Nu ma poate ajuta decat *222.

Uf. Am reusit in sfarsit sa gasesc pe cineva amabil (drept dovada ca omul sfinteste locul nu cultura organizationala) si mi-a verificat situatia cu promisiunea ca a doua zi ma va contacta in legatura cu roamingul.

And now we wait...

Cei mai multi dintre noi stam la bloc si ne bucuram de spatiu relativ mic pe care il avem pentru ca ne-am obisnuit cu el. Ne cumparam obiecte de décor, zugravim, facem curatenie, plantam flori in ghivece. Daca spatiul nostru ne intereseaza in mod direct si ne preocupam pentru a-l face cat mai confortabil, nu acelasi lucru se poate spune despre casa noastra comuna - Pamantul. Pentru ca este al tuturor avem tendinta sa il percepem drept al nimanui .

De fapt Pamantul este singura planeta din galaxia noastra care intretine viata si nu e ca si cum ne-am saturat de apartamentul de 2 camere din Drumul Taberei, ne mutam mai spre est in Titan intr-un mai spatios 3 camere. Daca Pamantul isi pierde calitatea de a suporta viata omenirea este compromisa. E un adevar atat de mare incat foarte multi nici macar nu il pot constientiza.

Pe de-o parte ignoranta celor multi si pe de alta parte interesele oculte ale unor indivizi si organizatii aproape criminale duc la distrugerea treptata a mediului inconjurator. Desi poluarea a devenit un subiect de interes in ultimii 40 de ani , prima organizatie de protectie a mediului a fost fondata in 1865 in Marea Britanie. Insa numai ultimele decenii au reprezentat momente cheie in evolutia acestui subiect. Pe masura ce tehnologia s-a dezvoltat, a crescut speranta de viata si populatia planetei s-a dublat din 1950 pana in prezent ceea ce a dus inevitabil la cresterea nevoilor de hrana, adapost, imbracaminte si altele.

Avand nevoie de mai multe am inceput sa producem tot mai multe materiale de constructii pentru case si energie pentru a le alimenta. Am inceput cercetarile pentru putea hrani, imbraca, trata, educa si distra o populatie de doua ori mai numeroasa. Tehnologiile de la inceput erau limitate in multe privinte si astfel s-au produs numeroase catastrofe tehnologice care au distrus mii de vieti, mii de hectare de pamant, milioane de metri cubi de aer – in 1984 o fabrica de pesticide a explodat in India, iar in 1986 s-a produs accidentul nuclear de la Cernobal. Si acesta a fost numai inceputul.

Au urmat apoi otelariile, turnatoriile, industria hartiei, industria sticlei, rafinariile de petrol, industria de razboi si testele nucleare. In 1987 a fost pentru prima data admisa existenta unei gauri in stratul de ozon. Cu toate astea industriile duduie in continuare, miliardele de masini vandute in toata lumea continua sa genereze tot mai mult gaz de sera care incalzeste tot mai tare planeta ducand la topirea calotei glaciare si la inmultirea gaurilor din stratul de ozon.

Desi teoretic ne-am putea reorganiza incet si sigur modul de viata pentru a stopa macar efectele distructive exista in continuare interese care nu sustin aceste idei decat la nivel declarativ. G8 – grupul celor mai industrializate tari din lume isi propune sa investeasca 10 miliarde de dolari pentru reducerea poluarii. In spate sunt gigantii constructori de masini care dau de lucru la 82.6 milioane de barbati si 71.9 milioane de femei (in 2008 in toata lumea conform BLS: Bureau of Labor Statistics ) care nu au niciun interes sa opreasca productia. Sau sunt seicii petrolului care nu sunt fani ai morilor de vant pentru ca asta le-ar distruge afacerile cu statele lumii dependente de petrol.

Dezvoltarea durabila este un concept delimitat in cadrul Comisiei Mondiale asupra Mediului si Dezvoltarii (WCED – Comisia Brundtland) din 1983. Acesta se defineste drept dezvoltarea nevoilor prezentului fara a compromite abilitatea generatiilor urmatoare de a-si satisface propriile nevoi. Cele doua concepte de baza pe care le inglobeaza sunt: “nevoile” – in special nevoile celor mai saraci locuitori ai planetei carora ar trebui sa li se acorde prioritate si ideea de limitare impusa de stat in ceea ce priveste efectele generate de organizatii asupra mediului.

Dar prezentul nu se opreste sa isi satisfaca nevoile – lacomia si dorinta de a acumula capital au dus si vor duce in continuarea la degradarea mediului. Societatea de consum si milioanele de produse despre care tot vorbim sunt o presiune asupra Planetei care perpetueaza in acelasi timp pe langa inegalitatea dintre oameni si inegalitatea dintre state. Oricate demersuri declarative s-ar face, marile puteri ale lumii nu au interese sa ridice nivelul de trai si de educatie in Africa de exemplu sau sa renunte din a mai face tarile Europei de Est piata de desfacere pentru propriile produse. Daca nivelul de trai s-ar echilibra in majoritatea statelor lumii , in context multicultural, numarul miliardarilor ar scade dramatic, la fel si aristocratia.

Grupurile de putere din lume nu-si doresc decat mai multa putere chiar cu pretul disparitiei umanitatii. Este din ce in ce mai clar, schimbarea va pleca tot de la noi – oamenii de rand. Cand vom incepe sa intelegem ca “stinge, inchide, recicleaza” este o necesitate acuta si nu un moft vom reusi sa incepem stoparea declinului.

PS: Pelicanul Rosu citeste EcoMagazin.

Autor : Radu Negru
http://nraducanu.wordpress.com/

Se stie ca John Kenneth Galbraith (1908 - 2006) a fost unul dintre cei mai remarcabili economisti americani. Keynesian si liberal de stanga, el a fost profesor la Harvard University, iar intre 1961 - 1965 a fost ambasador al SUA in India. Aici el i-a sfatuit pe conducatorii tarii (Jawaharlal Nehru si Indira Gandhi) cum sa aplice principiile social-democratiei in economia Indiei. Autor a peste 40 de carti si a peste o mie de articole, el a fost contestat de multi economisti americani pentru vederile lui de stanga. Articolul de mai jos a aparut in numarul pe noiembrie 1985 al revistei Harper's Magazine si cred ca isi pastreaza actualitatea.

                                    ARTA DE A-I IGNORA PE CEI SARACI
                                                                          de John Kenneth GALBRAITH

As vrea sa va impartasesc cateva ganduri cu privire la una din cele mai vechi practici umane : procesul prin care, in decursul anilor si chiar in decursul secolelor, ne-am deprins sa ne ferim de a fi mustrati de constiinta fata de soarta celor saraci. Saracii si bogatii au locuit vesnic alaturi, mereu stingherindu-se, uneori chiar periculos. Plutarh afirma ca “dezechilibrul intre saraci si bogati este cea mai veche si cea mai fatala dintre bolile republicii”. Problemele ce se ivesc din aceasta coexistenta, si indeosebi cea a justificarii norocului unora fata de ghinionul altora, sunt o preocupare intelectuala a tuturor timpurilor. Ele au ramas pana astazi.

Sa incepem prin solutia propusa in Biblie : saracii sufera aici pe pamant, dar vor fi rasplatiti inmiit in lumea de apoi. Aceasta solutie admirabila permite celor bogati sa se bucure de bogatia lor si in acelasi timp sa-i invidieze pe saraci pentru fericirea ce ii asteapta dupa moarte. Mult mai tarziu, in cei 20-30 de ani ce au urmat publicarii, in 1776, a cartii lui Adam Smith "Cercetari asupra naturii si cauzelor bogatiei natiunilor”, in ajunul revolutiei industriale din Anglia, atat problema, cat si solutia sa au inceput sa capete forme moderne. Un cvasi-contemporan al lui Adam Smith, Jeremy Bentham (1748-1832), a inventat o formula ce a avut o extraordinara influenta asupra gandirii britanice si, intr-o anumita masura, si asupra celei americane timp de 50 de ani : utilitarismul. “Principiul care aproba sau desaproba orice actiune – scria Bentham in 1789 – trebuie privit din punct de vedere al utilitatii, indiferent daca prin asta se sporeste sau se micsoreaza fericirea celui al carui interes este in joc”. Virtutea este, si trebuie sa fie, autocentrata. Problema sociala a coexistentei unui mic numar de bogati si a unui mare numar de saraci era astfel rezolvata, de vreme ce se obtinea “cel mai mare bine pentru cat mai multi”. Societatea face tot ce poate pentru maximum de persoane si trebuie acceptat ca rezultatul sa fie, din nefericire, neplacut pentru cei, foarte numerosi, asupra carora nu a pogorat fericirea.

In 1830, o noua formula, mereu de actualitate, a fost propusa pentru a sterge saracia din constiinta publica. Ea este asociata cu numele omului de finante David Ricardo (1772-1823) si a pastorului anglican Thomas Robert Malthus (1766-1834) : daca saracii sunt saraci, este vina lor si asta se datoreaza fecunditatii lor excesive. Lipsa lor de sobrietate sexuala i-a facut sa se inmulteasca pana dincolo de limitele resurselor disponibile. Pentru maltusianism, saracia avand deci sursa in pat, bogatii nu sunt raspunzatori pentru crearea sau micsorarea sa.

La mijlocul sec. XIX a avut succes, indeosebi in St. Unite, o alta forma a negarii : “darwinismul social”, asociat numelui lui Herbert Spencer (1820-1903). Pentru el, in viata economica ca si in desvoltarea biologica, regula suprema este supravietuirea doar a celor mai capabili, idee ce este pe nedrept atribuita lui Charles Darwin (1809-1882). Eliminarea celor saraci este mijlocul folosit de natura pentru a imbunatati rasa umana. Calitatea familiei devine mai buna prin disparitia celor slabi si desavantajati. Unul dintre cei mai cunoscuti aderenti americani ai darwinismului social a fost John D. Rockefeller, primul din aceasta dinastie, care a declarat intr-un discurs celebru : “Varietatea trandafirului “American Beauty” nu poate fi produsa in toata splendoarea si cu parfumul ce entuziasmeaza pe cel ce il contempla, decat sacrificand mugurii ce cresc in jurul lui. La fel se intampla si in viata economica. Aici este doar aplicarea unei legi a naturii si a unei legi a lui Dumnezeu”.

In decursul sec. XX darwinismul social a fost considerat putin cam prea crud, popularitatea sa a scazut, iar el nu a mai fost pomenit decat pentru a-l condamna. I-a urmat o negare mai amorfa a saraciei, prin presedintele Calvin Coolidge (1923-1929) si Herbert Hoover (1929-1933). Pentru ei, orice ajutor public acordat celor saraci impiedica functionarea eficienta a economiei. Ideea ca este economic daunator sa ii ajuti pe saraci este actuala si azi, iar cautarea celei mai bune metode de a sterge remuscarile de constiinta in privinta saracilor a devenit o preocupare filosofica, literara si retorica de cea mai mare importanta. Dar totodata ea nu este o masura lipsita de importanta economica.

Din cele patru sau poate cinci metode folosite azi pentru a pastra o constiinta curata in domeniul acesta, prima rezulta dintr-un fapt incontestabil : cea mai mare parte a initiativelor in favoarea saracilor vin din partea statului. Se scoate in evidenta ca acesta e incompetent, cu exceptia cazului cand e vorba de Pentagon sau de incheierea de contracte cu firmele de armament. Deoarece statul este incompetent si ineficient, nu i se poate deci cere sa vina in ajutorul saracilor, caci asta nu ar face dacat sa le agraveze soarta si sa sporeasca cheltuielile.

Traim intr-o epoca in care afirmatiile de incompetenta a statului merg mana in mana cu o condamnare generala a functionarilor, cu exceptia celor ce lucreaza pentru apararea nationala. Singura forma de descriminare autorizata, sau mai bine spus inca incurajata in St. Unite este discriminarea fata de salariatii guvernului federal, in deosebi in activitatile legate de domeniul protectiei sociale. Noi avem intreprinderi private ce sunt birocratice si sunt pline de functionari birocrati, dar acestia sunt buni. Doar serviciul public si functionarii sai sunt rai. In realitate St. Unite beneficiaza de servicii publice de calitate, cu functionari competenti si devotati, cinstiti aproape in totalitate si prea putin dispusi de a lasa furnizorii sa pretinda preturi umflate pe facturi. Noi aproape am eliminat saracia la persoanele in varsta, am democratizat accesul la spitale si protectia sanatatii, am garantat minoritatilor accesul la drepturile lor civice si am facut multe pentru egalitatea de sanse in materie de educatie. Iata un bilant remarcabil pentru niste oameni acuzati de incompetenta si ineficacitate.Suntem deci obligati sa constatam ca actuala condamnare a actiunilor administratiei guvernamentale este in realitate un element cu un scop mai vast : refuzul oricarei responsabilitati fata de cei saraci.

A doua metoda ce se inscrie in aceasta mare tendinta seculara consta in a pretinde ca orice forma de ajutor public acordata celor privati de resurse este un foarte rau serviciu ce li se face. Ea le distruge moralul si ii impiedica sa caute un loc de munca bine platit. Ea rupe casniciile, deoarece sotiile pot solicita ajutor social pentru ele si copiii lor atunci cand sunt parasite de sot. Ne e insa nici o dovada ca aceste daune ar fi mai mari decat cele pe care le-ar atrage suprimarea ajutoarelor publice. Totusi argumentul conform caruia ele dauneaza grav saracilor este mereu repetat si, ce e mai grav, este crezut. Este desigur o fantasmagorie din cele mai influente.

A treia metoda folosita pentru spalarea mainilor in privinta soartei saracilor este a afirma ca ajutoarele publice au un efect negativ ca stimulent la munca. S-ar transfera astfel veniturile persoanelor active asupra lenesilor si a celor buni de nimic, iar astfel s-ar descuraja eforturile celor vrednici si s-ar incuraja lenevia celorlalti. Manifestarea moderna a acestei teze este asa zisa economie a ofertei. Ea sustine ca in St. Unite, cei bogati nu muncesc deoarece statul le ia prin impozite o parte prea mare din veniturile ce li se cuvin. Deci, luand banii de la cei saraci si dandu-le celor bogati , stimulam efortul si de aici, economia. Dar cine poate crede ca cea mai mare parte a celor saraci prefera asistenta publica in locul unui bun loc de munca ? Sau ca managerii marilor firme – personaje emblematice in epoca noastra – isi risipesc timpul nefacand nimic, doar pentru ca nu sunt platiti indeajuns ? Iata o acuzatie scandaloasa impotriva conducatorului de intreprindere american care, dupa cum se stie, munceste zdravan.

Cea de a patra tehnica ce permite usurarea constiintei este de a pune in evidenta efectele negative pe care o rapire a responsabilitatii le-ar avea asupra libertatii celor saraci. Libertatea, este dreptul de a cheltui dupa cum doresti si de a vedea ca statul cheltuieste cat mai putin din veniturile contribuabililor incasate prin impozite. Iar asta, iarasi, exceptand bugetul pentru aparare. Pentru a relua expresia prof. Milton Friedman, cunoscut neoliberal, “oamenii trebuie sa fie liberi de a alege”. Asta este poate cea mai revelatoare dintre subtilele argumentatii, caci cand e vorba de saraci, nu poate fi stabilita nici o relatie intre veniturile si libertatea lor. Oricine va fi de acord ca nu exista forma de oprimare mai teribila, de obsesie mai groaznica, decat cea a omului care nu are nici un ban in buzunar. Se vorbeste mult de incalcarea libertatilor celor bine situati material, atunci cand veniturile lor sunt micsorate prin taxe si impozite, dar nu se vorbeste niciodata de extraordinara sporire a libertatii celor saraci atunci cand au ceva bani de cheltuit. Delimitarile impuse de fiscalitate libertatii celor bogati sunt in orice caz prea putin in comparatie cu sporul de libertate adus saracilor atunci cand li se creeaza un venit.

In fine, daca toate argumentele de mai sus nu sunt deajuns, mai ramane negatia psihologica. Este vorba despre tendinta psihica ce ne face sa evitam a ne gandi la moarte. Ea ii face pe multi sa se fereasca a se gandi la cursa inarmarilor si deci la goana spre o posibila anihilare a umanitatii. Acelasi mecanism este si cel pus in miscare pentru a ne impiedica sa ne gandim la cei saraci, indiferent daca ei sunt in Etiopia, in Los Angeles sau in sudul cartierului Bronx din New York. Ganditi-va la ceva mai agreabil, suntem sfatuiti atunci.

Acestea sunt metodele la care se recurge pentru a evita sa ne framantam in legatura cu soarta celor saraci. Toate, cu exceptia poate a ultimei, dau dovada de o mare inventivitate pe linia trasata de Bentham, Malthus si Spencer. Mila, insotita de un efort al statului, este cea mai putin confortabila si mai putin comoda dintre regulile de comportare si de actiune din epoca noastra. Ea ramane totusi singura compatibila cu o viata cu adevarat civilizata. Ea este in fond si o comportare autentic conservatoare. Asta nu e un paradox. Nemultumirea sociala si consecintele pe care ea le poate atrage nu vor veni din partea oamenilor satisfacuti. In masura in care noi vom putea face satisfactia cat mai universala, vom pastra si consolida linistea sociala si politica. Oare nu la asta trebuie sa aspire conservatorii inainte de toate ?

Fragmente extrase din volumul The Dialectics of Liberation (Penguin Books, 1968)

Se pune intrebarea: de ce sa ne eliberam de aceasta societate de vreme ce, dupa toate aparentele, ea este capabila- chiar daca abia intr-un viitor indepartat - sa invinga saracia intr-o masura mai mare decat oricand inainte, sa micsoreze caznele muncii si timpul de munca si sa ridice standardul de viata? De vreme ce pretul acestei aserviri confortabile, pretul tuturor realizarilor ei urmeaza sa-l plateasca oameni care se afla departe de metropola si departe de bunastarea ei? De vreme ce insasi societatea abundentei abia de-si da seama de tot ce face, de intreaga teroare si intreaga aservire pe care le genereaza, de inversunarea cu care lupta, in toate colturile lumii, impotriva eliberarii? Cunoastem slabiciunea traditionala a argumentelor emotionale, morale si umanitare privitor la asemenea realizari tehnologice, privitor la rationalitatea irationala a unei asemenea puteri. Argumentele de acest tip nu sunt prea eficiente impotriva faptelor nude, ca sa nu spunem brutale, ale societatii si productivitatii ei. Si totusi numai insistenta asupra posibilitatilor reale ale unei societati libere, blocate de societatea abundentei - numai aceasta finalitate constienta in practica si in teorie, in demonstratie si in discutie a impiedicat pana acum completa degradare a omului pana la situatia de obiect sau mai curand de subiect-obiect al unei administrari totale. Tocmai aceasta rezistenta tenace a impiedicat abrutizarea si schilodirea spirituala crescanda a omului.

Intr-adevar , societatea capitalista a bunastarii este in esenta sa un stat al inarmarii. El are nevoie de un dusman, un dusman total; perpetuarea aservirii, perpetuarea infamei luptei pentru existenta in fata noilor posibilitati ale eliberarii activeaza si intensifica in aceasta societate o agresivitate elementara care niciodata inainte in istorie nu a atins asemenea proportii. Aceasta agresivitate elementara trebuie orientata pe fagasuri socialmente utile, altfel ea face sa explodeze sistemul. De aici necesitatea unui dusman care, daca nu exista, trebuie sa fie inventat. Din fericire , sistemul are un asemena dusman. Dar chipul sau si puterea sa trebuie sa fie exacerbate intr-atata in aceasta societate incat agresivitatea societatii belsugului sa poata fi canalizata intr-un mod socialmente adecvat. Rezultatul este o fiinta umana abrutizata, schilodita si frustrata, care isi apara cu inversunare propria sa robie. In rezumat, situatia nefasta in care ne aflam se prezinta astfel: o schimbare radicala a societatii este obiectiv necesara , si anume in dublul inteles ca ea constituie unica sansa de a mentine posibilitatile libertatii umane si de a asigura resurse tehnice si materiale necesare pentru realizarea libertatii. Desi aceasta necesitate obiectiva este evidenta , nevoia subiectiva a unei asemenea schimbari este totusi resimtita numai de o minoritate. In particular, ea lipseste la acea parte a populatiei care in mod traditional este considerata ca agent al schimbarii istorice. Nevoia subiectiva este reprimata , iarasi din doua motive : in primul rand datorita satisfacerii reale a necesitatiilor , in al doilea rand datorita unei manipulari si administrari stiintifice masive a necesitatilor, adica printr-un control sistematic al societatii exerciatat nu numai asupra constientului, dar si asupra inconstientului oamenilor. Acest control a devenit posibil tocmai datorita grandioaselor stiinte ale timpului nostru, care realizeaza libertatea, in primul rand in psihologie, prin psihanaliza si psihiatrie . Faptul ca aceste stiinte pot, totodata, sa devina si au si devenit instrumente puternice ale oprimarii este iarasi unul dintre aspectele terifiante ale dialecticii eliberarii. Aceasta divergenta dintre necesitatea obiectiva si nevoia subiectiva modifica, dupa parerea mea, baza, perspectivele si strategia eliberarii.

Aceasta situatie reclama ivirea unor necesitati noi, care difera calitativ de necesitatile de agresiune si reprimare predominante, ba chiar li se opun in intregime; aparitia unui tip uman ale carui impulsuri vitale , biologice merg in directia libertatii si a carui constiinta este in masura sa treaca dincolo de aparentele materiale si ideologice ale societatii abundentei. Cu alte cuvinte, orice eliberare posibila depinde astazi in mod evident de descatusarea si activizarea unei dimensiuni de profunzime a existentei umane, dimensiune imanenta si subiacenta bazei materiale traditionale: nu o dimensiune idealista care transcede si se suprapune bazei materiale, ci o dimensiune inca si mai materiala decat „baza materiala”. Voi explica imediat ce anume am in vedere. A vorbi depre aceasta dimensiune nu inseamna a inlocui politica prin psihologie. Dimpotriva, inseamna a ne a ne lamuri, in sfarsit, ca societatea a patruns in straturile cele mai adanci ale fiintei individuale, chiar in inconstientul omului. Trebuie sa cautam fundamentele societatii in individul insusi, in indivizii care, datorita presiunii tehnico-sociale, reproduc continuul reprimarii, inclusiv de-a lungul revolutiilor de pana acum. Asadar, schimbarile necesare nu se pot limita la probleme ideologice. Ele rezulta din dezvoltarea reala a societatii industriale. Aceasta societate a facut sa intervina factori de care inainte teoria noastra nu trebuia sa tina seama. Ei decurg din cresterea uriasa a productivitatii materiale si tehnice , care a depasit obiectivele si premisele traditionale ale eliberarii. Aici se pune intrebarea: oare eliberarea de societatea abundentei este identica cu trecerea de la capitalism la socialism? Raspunsul pe care-l propun este urmatorul : Nu este identica daca socialismul este definit numai ca dezvoltare planificata a fortelor de productie si rationalizare a resurselor (chiar daca aceasta este, la randul sau, conditita preliminara a oricarei eliberari). Eliberarea este identica cu trecerea de la capitalism la socialism doar atunci cand definim socialismul in sensul sau utopic, si anume ca abolire a muncii, ca terminare a luptei pentru existenta- ceea ce inseamna ca viata isi este scop pentru sine si inceteaza sa fie mjloc pentru un alt scop- ,precum si ca eliberare a sensibilitatii si senzorialitatii omului, care devine astfel forta transformatoare, nu ca factor de ordin privat, ci ca putere productiva, in vederea restructurarii existentei umane si a mediului ambiant. Repunerea sensibilitatii si senzorialitatii in drepturile lor este- dupa parerea mea -scopul fundamental al socialismului integral. Apare astfel una din caractersticile calitative fundamentale ale societatii libere.

Un secret al stabilizarii capitalismului in ultimele decenii a fost si capacitatea acestuia de a se «democratiza», de a «democratiza» spatiul public si totodata si relatiile la locul de munca. Totusi cred ca un termen mai potrivit este cel de manipulare a relatiilor si pozitiilor, fenomen pe care il vom analiza pe scurt aici prin prezentarea unei situatii de manipulare intr-o intreprindere (vezi Alex Mucchielli– Arta de a influenta).

Conducerea unei intreprinderi organizeaza un seminar cu privire la viitorul intreprinderii si schimbarile necesare. Personalul lucrator prezent la dezbatere este astfel intr-o pozitie de participare in luarea deciziilor, conducerea transmite un mesaj valorizant: schimbarea trebuie gandita intai de angajati. Angajatii astfel se simt responsabilizati, li se reaminteste misiunea lor fundamentala, aceea de a analiza lucrurile, de impulsiona firma, de a fi motoarele evolutiilor care se impun. «Indispensabilitatea» lor este definitiv stabilita. Aceste tehnici aparent simpliste sunt rezultatul unor cercetari demarate inca din anii '60 in SUA si joaca un rol fundamental in reducerea numarului de greve, dezvoltarea culturii organizationale si in imbunatatirea relatiei intre patronate si sindicate. S-a urmarit prin procedeele despre care discutam oferirea unei supape pentru dimensiunea colectiva pe care muncitorii o resimt ca tensiune la locul de munca, in caz contrar aceasta fiind principala sursa a nemultumirilor si conflictelor sociale. Aceasta tensiune este generata de dezvoltarea fortelor productive si caracterul lor social tot mai pronuntat care intra in contradictie cu structura relatiilor de productie bazata pe aproprierea privata a proprietatii şi a rezultatelor productiei.

Se invoca astfel in aceste seminarii norma colectiva potrivit careia «intr-o intreprindere, exista o libertate individuala acceptabila, atat timp cat aceasta se incadreaza in orientarile colective». Desigur ca in urma acestui proces de manipulare omul devin linistit, docil si fericit in acelasi timp ca «poate totusi sa faca unele lucruri in maniera proprie». Orientarea « colectiva »[finala] sau decizia la nivel final este insa intotdeauna apanajul conducerii intreprinderii care amesteca in cadrul acestor dezbateri propunerile lor cu cele ale muncitorilor, creand astfel impresia asupra acestora ca ei propun si ca ei aleg. Propunerile muncitorilor sunt de fapt propunerile conducerii exprimate prin gura muncitorilor, deseori anumite propuneri venite din tabara directorilor sunt voit exagerate pentru a fi respinse (aceste solutii sunt in mod necesar extreme pentru a crea un efect pozitiv de contrast asupra adevaratelor decizii care trebuie acceptate).

In urma numeroaselor cercetari directe si cercetari sociologice se cunosc in colectivele dintr-o fabrica retelele informale de infulenta. Acest lucru ajuta foarte mult conducerea sa determine liderii si persoanele care vor deveni ulterior promotorii mesajelor dorite. Important este sa convinga sau sa se inteleaga cu liderii, vocile care fac opozitie pot fi usor marginalizate ulterior. In schema de mai jos (model real) se pot observa ca liderii informali carora managerul trebuie să le comunice cele mai importante decizii pentru a se asigura ca ele vor circula şi pe canalele informale sunt muncitorul 4 şi inginerul chimist 16. Cei care vor trebui integrati în grupurile de lucru prin sarcini şi activitati care sa le solicite interactiunea cu ceilalti angajati sunt muncitorii 3,12, 13 şi 15.

Putem vorbi in cazul de mai sus de o stiinta. O stiinta folosita ca terapie de grup in scopul atenuarii tensiunilor. Caracterul terapeutic al conceptului operational apare cel mai limpede cand gandirea conceptuala este pusa metodic in slujba cercetarii si imbunatatirii conditiilor sociale existente, in cadul institutiilor sociale existente, adica in sociologia industriala, in cercetarea motivatiilor, in marketing si in sondajele opiniei publice. Iata ce declara un muncitor din industria automobilului : «Neputand sparge grevele noastre, neputandu-le opri prin tactica infruntarii directe, administratorii au studiat «relatiile umane» in domeniile economic, social si politic pentru a descoperi cum sa neutralizeze sindicatele».

Capitalismul poate si va folosi asfel de metode pentru a se perpetua si a reproduce in continuare relatiile sale de productie caracteristice. Toate acestea se intampla in lipsa unei clase muncitoare active care sa sanctioneze corporatiile criminale, care actioneaza intr-o totala lipsa de respect fata de om si civilizatie, care otravesc aerul si polueaza mediul, lasand oamenii ca un factor variabil in ecuatia care are ca rezultat final consumul. Importante nu sunt necesitatile, important este profitul. Fenomenele descrise mai sus dovedesc inca o data ca lupta impotriva capitalismului in acest secol va fi foarte grea si este in principal o lupta de lamurire, de trezire a contiintei revolutionare in oameni. Insa viitorul este aici iar istoria nu se sfarseste niciodata.