L'Avant-garde

de N. Raducanu

Cu o suta de ani in urma, taranimea in Romania constituia peste 80 % din populatie, iar cea mai mare parte a pamantului se gasea in mainile unor mosieri reprezentand sub 1 % din populatie. Era deci legitim ca atunci sa apara curente politice, fie conservatoare care sa apere oranduirea existenta, fie democratice si sociale, care sa ceara reformarea treptata sau radicala a societatii pentru a se se imbunatati soarta taranilor. Insusi Eminescu scria la 1888 in “TIMPUL”, ridicandu-se contra asa zisei “democratii bugetare, opusa democratiei muncii” : “Suntem o tara de tarani si trebuie sa ne gospodarim taraneste. Cand vin liberalii la putere, cum se formeaza o clasa de patrioti. In realitate iubirea de patrie a liberalilor nu e decat iubirea pentru bugetul tarii” (citat din Pamfil Seicaru in “Nicolae Iorga” - Madrid 1957).

Secolul 20 a rascolit profund societatea romaneasca, taranimea reprezentand totusi chiar si astazi cca. 40 % din populatie, procent inadmisibil de mare pentru o tara in modernitate. Starea ei economica este incomparabil mai buna decat cea de acum un secol, dar este inca departe de a atinge nivelul fermierilor din occidentul Europei. Este deci de inteles de ce, in majoritatea ei, taranimea actuala priveste cu neincredere partidele care se reclama de la ideologia liberala ce lasa camp liber refacerii marilor proprietati private agrare. Pe de alta parte, tranzitia de la comunism la capitalism a dus si la o schimbare lenta a mentalitatilor. De pilda se acrediteaza imaginea unei epoci antebelice de aur, cand la putere era fie PNL, fie PNT, desi realitatea satului romanesc era cu totul alta, asa cum se poate vedea si consultand datele din “Enciclopedia Romaniei” din anii 1938-1940.
Iata de ce este util sa ne reamintim luarile de pozitie ale unor personalitati ale politicii si culturii romanesti de odinioara fata de grava problema a soartei taranimii. Se va putea vedea ca, in conditiile istorice actuale, doar stanga este veritabila continuatoare a ideilor generoase ale inaintasilor, indiferent de partidul din care acestia faceau parte pe atunci.

Virgil Madgearu (1887 – 1940)

Economist, profesor universitar, V. Madgearu a fost un important om politic al Partidului Taranesc (pe atunci partid de stanga), fiind un timp si ministru. A fost asasinat de legionari in padurea Snagov, indata dupa preluarea de acestia a puterii. Este considerat autor al doctrinei “statului taranesc”, expusa pentru prima oara in 1923 (deci inainte de unificarea in 1926 cu Partidul National al lui Iuliu Maniu), in cadrul unei serii de conferinte despre Doctrinele Partidelor Politice, organizata de Institutul Social Roman. Vom reproduce cateva pasaje din acest important discurs.

“Un partid de clasa reprezinta interesele unei anumite clase. Dar, cu cat este mai putin alcatuit din elemente apartinand aceleiasi clase, el reprezinta nu numai interesele acesteia, aderantii sai fiind partizanii unui program care nu contine numai revendicari economice, ci si anumite conceptii politice si filosofice si se reazima pe un ideal social. Pe cand partidele socialiste si taranesti au un ideal social, urmaresc transformarea ordinei sociale, partidele liberale si conservatoare lupta pentru pastrarea ordinei existente. (…)”

“ In rasaritul Europei se petrece acum o reforma a dreptului de proprietate. Notiunea proprietatii nu confera numai drepturi individuale, ci si datorii sociale. Este o idee care strabate ca un fir rosu intreaga legislatie agrara de dupa razboiul mondial si este calauza unor transformari sociale adanci ce se manifesta in intreaga Europa. Ea se vadeste in tendinta de inlocuire a proprietatii de exploatare prin proprietatea taraneasca de munca, ce consacra principiile conservarii structurii agrare prin reglementarea circulatiei pamantului, prin limitarea dreptului de vanzare, ipotecare, succesiune, prin exploatarea obligatorie a lotului de catre improprietariti si organizarea exploatarii in mod intensiv si rational.“(…)

“Pentru ca mai sunt oameni de stiinta si barbati politici care neaga lupta de clasa, reamintesc ca faimosul Guizot, ministrul lui Ludovic-Filip scria la 1825 : “Lupta de clasa nu e nici o teorie, ci pur si simplu o realitate. De aceea nu e nici un merit a recunoaste existenta luptei de clasa si e aproape ridicol a o nega”. (…) Ce este in definitiv lupta de clasa ? Este valorificarea pe cale politica a unor interese de clasa, iar cand aceasta valorificare este ingaduita intr-un stat pe cale parlamentara, prin dreptul de asociatie, de intrunire si greva, este evident ca actele de violenta sau razboiul civil nu se mai produc. Superioritatea parlamentarismului constitutional consta mai ales in aceasta, ca a reusit sa limiteze lupta de clasa in interiorul sindicatelor si parlamentului.(…) Zadarnic se incearca a se prezenta taranimea in politica ca o anexa fireasca a curentelor reactionare, deoarece nu e cu nimic dovedit ca, daca dispozitia anticapitalista a taranimii s-ar fi produs intr-o epoca in care ar fi dominat un regim democratic si ar fi existat o miscare muncitoreasca insemnata, taranimea nu s-ar fi raliat politiceste cu muncitorimea oraselor.” (…)

“Actiunea politica a taranimii nu se poate misca decat in cadrul conceptiei democratice muncitoresti. Taranimea nu-si poate indeplini misiunea sa istorica fara sa se asigure un regim politic democratic.(…) Este oare civilizatia capitalista amenintata de taranism? Civilizatia capitalista din statele industriale se gaseste azi la o mare raspantie si se pune tot mai acut spre rezolvare marea problema : cum sa se controleze izvoarele naturale si capitalul acumulat in interesul oamenilor, in loc de a se ingadui ca oamenii sa fie exploatati in interesul unui sistem mecanic si a unui pumn de privilegiati. Daca aceasta este situatia, ce acuzatie i se poate aduce taranismului, ca in tendinta sa de ridicare a maselor muncitoare rurale se impotriveste privilegiilor oraselor, care au ca urmare tinerea satelor in bezna nestiintei si mizeriei sufletesti? Exista un antagonism ireconciliabil intre taranime si muncitorime ? Nu, caci trebuie sa se recunoasca ceeace accentueaza social-democratul Ed. David : “Agricultorul are dreptul la preturi care sa-i rasplateasca munca plina de osteneli si griji, pentru ca sa poata trai si el ca un om civilizat. Muncitorimea industriala nu poate sa refuze nimic taranului din ceeace cere el insusi la vanzarea fortei sale de munca”. (…) Taranismul, ca miscare politica a clasei taranesti in lupta impotriva intregului sistem de exploatare si dominatie economica si politica a societatii capitaliste, nu poate sa manifeste nici o tendinta de opresiune fata de minoritatile etnice conlocuitoare. Chiar daca miscarea politica taraneasca din launtrul aceluiasi stat poate fi vremelnic impartita pe nationalitati, ideologia ei sociala fiind aceiasi, conlucrarea pasnica a diferitelor fractiuni taranesti se impune de la sine si deschide perspective largi pentru rezolvarea problemei minoritatilor.(…) Natiunea este un factor hotarator in progresul social, iar un partid politic nu se poate crea pe o baza internationala. Internationalele, multe cate sunt, nu pot deveni supranationale ; ele traiesc atata vreme cat servesc la intregirea actiunii politice a partidelor nationale.”

Garabet Ibraileanu (1871-1936)

G. Ibraileanu, renumit critic, istoric literar, eseist si romancier, este - incepand cu anul 1906 - editorul, impreuna cu C. Stere, al revistei “Viata romaneasca”, publicatie cu orientare de stanga, pe care practic o va conduce pana in 1933. Este considerat doctrinarul poporanismului literar si teoretician al specificului national. In cele ce urmeaza voi reda cateva pasaje dintr-un articol teoretic aparut in 1925 in revista amintita si intitulat “Ce este poporanismul?”.

“ In mijlocul Europei transformata prin revolutia franceza, care eliberase toate clasele sociale si le daduse posibilitatea sa lupte pentru revendicarile lor, ramasese in stare medievala si Romania, unde aproape intreg poporul, adica taranimea, era inca in iobagie, fara drepturi politice, exploatat economiceste pana la sange, lasat si silit sa ramaie in incultura, departe de toate bunurile civilizatiei. Din munca taranimii se injghebase un fel de civilizatie, apanaj al unei clase foarte restranse. Din munca acestei clase se injghebase si un inceput de cultura adevarata. Cu munca lor, iobagii faceau posibila crearea de scoli, de universitati, de reviste si scoli literare. Dar iobagii nu primeau in schimb nimic, starea lor materiala era tot mai rea, iar sufletul si mintea lor – lasate in parasire. Erau doua tari : romanii sus si rumanii jos, in saracie si intuneric.” (…)

“Cativa oameni, care nu erau dintre dansii si care s-au simtit debitori si vinovati fata de aceasta clasa, au adus ideea ca intelectualii trebuie sa-si plateasca datoria fata de iobagi, fata de aceasta clasa fara analogie in Europa civilizata, sa-si plateasca vina luptand pentru emanciparea si luminarea ei. Poporanismul n-a fost vocea interesului de clasa, caci promotorii poporanismului n-au fost tarani. A fost un sentiment generos pentru alta clasa.”(…)

Titu Maiorescu, inaintea poporanistilor, a formulat acest sentiment : “Singura clasa reala la noi - zice el intr-un articol - este taranul roman, si realitatea lui este suferinta, sub care suspina de fantasmagoriile claselor superioare. Caci din sudoarea lui zilnica se scot mijloacele financiare pentru sustinerea edificiului fictiv ce-l numim. Pe el il silim sa ne plateasca pictorii si muzicantii, academicienii , premiile literare si stiintifice. Din recunostinta cel putin, nu ii producem nici o lucrare care sa-i inalte inima si sa-l faca sa uite pentru un moment mizeria de toate zilele.”(…)

“Cum s-a reflectat acest sentiment in literatura nationala ? Cand se intampla ca in fata sa fie un roman sau o nuvela cu subiect din viata taraneasca, aceasta clasa de iobagi nefericiti era zugravita ca o specie de gorile raufacatoare, fara nici o intelegere a cauzelor inferioritatii lor, cauze de care nu ei erau vinovati. Se spunea poate doar ca scriitorul e lipsit de obiectivitate si patrundere sufleteasca, deoarece realitatea e mai complexa decat o vedea el : gorila nu era gorila, ci un om ca toti oamenii, dar victima a imprejurarilor sociale, acumulate dealungul vremii si devenite istorice.” (…)

„Dar poporanismul mai este ceva. E accentuarea ideii banale ca literatura romana , ca oricare alta, nu poate fi decat nationala si nu import strain; ca scriitorul roman are sa intrupeze in opera sa spiritul specific al poporului sau, care – din cauze istorice binecunoscute - exista mai ales la poporul de la tara, intrupat si concentrat in poezia populara. (…) Ideea asta - caracterul specific national al operei de arta – este o idée patriotica, adica politica ? Nu, este una pur estetica , e vorba de originalitatea unei literaturi. Toti marii scriitori sunt foarte nationali, aceasta e o axioma. La noi toti scriitorii socotiti mari sunt reprezentanti ai spiritului national, sunt chiar de-a dreptul in legatura cu literature populara, cum spune Maiorescu. Pentru critica noastra “civilizata” , tot ce e taranesc, popular, e ceva rusinos, asa sunt ei de fini si suprafini, in comparatie cu grosolanii Eminescu si Maiorescu. A nega caracterul specific al literaturii unui popor inseamna a nega ca fiecare popor are psihologia lui. Odata ce un popor are psihologia lui deosebita, si literatura acelui popor trebuie sa aibe caractere deosebite. Altfel literatura nu ar mai purta marturia cea mai autentica pentru sufletul unui popor.“

de N. Raducanu

Suntem zilnic bombardati de idei ale dreptei liberal-conservatoare si ale celei populiste, fara ca mai nimeni sa indrazneasca a le opune contraargumente. Editurile din Romania nu considera oportun si nici rentabil a traduce unele carti ce apar in occident si care semnaleaza pericolul gandirii unice de dreapta pentru valorile democratiei. Iata de ce este interesant sa examinam preocuparile unor intelectuali contestatari ai sistemului, ce analizeaza critic fenomenele lumii contemporane.

Un asemenaea intelectual este Antonio Negri (74 ani), figur majore ale filosofiei politice italiene contemporane. Cartea sa „Goodbye Mister Socialism“ (Ed. Seuil – Paris – aprilie 2007). Teoretician al extremei stangi italiene, Negri a fost acuzat in anii 60 ca face parte din organizatia terorista „Brigate Rosse“, fapt care l-a obligat sa stea, ca refugiat politic, timp de cativa ani in Franta. Reintors in Italia, un timp el a avut un statut de libertate controlata. Ceeace nu l-a impiedicat sa scrie si sa publice carti in care isi expune ideile. El este autorul (in colaborare cu Michael Hardt) al volumului „Empire“ (2002), precum si a volumului intitulat „Multitude“ (2004), doua carti care au facut valva in randul politologilor marxisti. In 2007 a aparut cartea sa "Goodbye Mister Socialism" (Ed. Seuil - Paris - aprilie 2007), din care voi prezenta, fara comentarii, cateva pasaje in cele de mai jos.

Dupa implozia tarilor „socialiste“, dupa ce si modelul social-democrat si-a aratat limitele, intrebarea pe care si-o pun multi este : ce viitor are stanga intr-o lume aflata in plin proces de globalizare ? Antonio Negri incearca sa dea in carte raspuns la aceasta intrebare, printr-un dialog cu prietenul sau Raf Valvola Scelsi, reamintind cateva momente decisive din istoria stangii din 1989 pana astazi : de la nasterea zapatismului mexican la aparitia miscarii altermondialiste, de la grevele din 1995 din Franta la amploarea luata in intreaga Europa de munca precara (the working poors) si alte asemenea momente. Socialismul statului-providenta si-a trait traiul si este timpul – crede el - sa fie inventate noi cai ale transformarii sociale. Departe de a se declara resemnat, Antonio Negri arata ca data fiind reasezarea puterilor in lumea contemporana, accentul trebuie pus pe bunurile comune, pe bunul public, nu pe proletariat, ci pe multimi (multitudini).

„In lumea intreaga se desvolta acum o opozitie democratica ce depaseste socialismul. America latina se elibereaza de jugul dependentei sale de America de nord, gherila irakiana tine piept unilateralismul neoconservator american, China si India intra in chip masiv pe pietele mondiale, putina inteligenta ce mai exista in capitalismul european se bate pentru ca Europa sa se desprinda de politica lui Bush, iar marele ciclu altermondialist si-a regasit baza sociala in luptele celor saraci si ale muncitorilor constienti. In schimb in acest timp la noi in Italia avem de a face cu o stanga imunizata impotriva oricarei sperante de innoire, paralizata atat pe plan practic, cat si teoretic fata de orice lupta subversiva.“ (pag.9-10)

„Trebuie sa ne intrebam de ce o economie total planificata si o societate socialista nu au reusit sa creeze niste structuri solide si sa beneficieze de un consens durabil. O economie planificata este in fond tot o economie capitalista orientata spre profit. Ea nu e altceva decat o economie in care decizia, desi stabilita de stat, este in mainile conducerii intreprinderii. […] Excelenti economisti, precum Keynes si Schumpeter, au aratat ca un sistem planificat e posibil, realizabil si chiar avantajos. Dar in URSS planificarea a fost supusa chiar de la nastere, la o presiune militara insuportabila si obligata sa restranga consumul popular la minim. Noi, occidentalii, ar trebui sa fim recunoscatori multimilor sovietice, care au rabdat, ba apoi i-au si invins in razboi pe nazisti. Dar noi nu le-am multumit, ci din contra. Odata scapati de pericolul nazist, am dublat ura liberala fata de ei. Daca URSS nu a reusit sa supravietuiasca, asta nu inseamna ca existenta sa era un vis imposibil, ci ca a invins strategia occidentala de represiune si de ura antiumanista.“ (pag. 13-15)

„Sunt de parere ca perioada dupa 1917 trebuie considerata ca o lunga perioada de razboi civil intre clase, iar aparitia nazismului – un raspuns la ciclul de lupte revolutionare ce au urmat celui de al doilea razboi mondial. Pentru socialism s-a pus atunci acut problema desvoltarii, iar nu cea a libertatii. In timp ce in URSS decalajul intre libertate si desvoltare devenea intolerabil, in capitalismul american problema a fost in parte rezolvata prin New Deal.“ (pag.30)

Raf Valvola Scelsi intreaba daca termenul „socialism“ mai poate oare avea un loc azi in universul politic? Negri raspunde : „Acest cuvant, care a avut o enorma importanta in istoria omenirii, ar mai putea supravietui un timp, asa cum de pilda mai erau bonapartisti si dupa moartea lui Napoleon. Problema e insa alta. Capitalul nu poate exista fara exploatare. Socialistii si social-democratii au crezut mereu ca se poate gasi o proportie justa a exploatarii. Dar un capitalism „echitabil si durabil“ nu poate exista. Acum insasi conceptul verticalizarii capitaliste a puterii a intrat in criza. Problema este mai curand a ne intreba daca se mai poate utiliza cuvantul „comunism“. Comunismul fiind inteles ca o transformare radicala a oamenilor in procesul muncii, ca infaptuirea unui nou timp istoric de edificare a ceeace este „comun“, ca o capacitate comuna de a produce si reproduce socialul in libertate. Comunismul nu mai e o utopie, ci o desutopie, un optimism al ratiunii. Utopia are privirea atintita spre un ideal in afara lumii, in timp ce desutopia este o puternica dorinta din interiorul modului de productie actual, deci din orizontul nostru real. Cuvantul „comunism“ este pe cale sa-si refaca treptat vigoarea. Din punct de vedere teoretic, o enorma cantitate de gandire teoretica converge acum in jurul unei definiri a comunismului, care sa fie in acelasi timp o alternativa la postmodernism, dar si un punct de plecare al unui nou si important ciclu de civilizatie“ (pag. 32-33).

Ce inteles are notiunea „comunului“ pe care o foloseste frecvent Negri? „Comunul este reteaua, este seria de bunuri ce ne permit sa ne reproducem si sa producem, de a ne misca si/sau de a ne transpurta de la un capat la celalalt al orasului etc. Pe scurt este tot ce ne permite sa construim un limbaj (biblioteci, carti, tehnologii informatice , instrumente de comunicare). Comunul este intreg ansamblul de instrumente de schimb intre subiecti, ce a devenit tesutul valorii de utilizare, subsumat in libertate. Stanga este deci noua si democratica cand se ocupa de gestiunea comunului si de edificarea egalitara a unor retele de cooperare tot mai extinse. Cand asta se va strange intr-un program, se va putea vorbi de o noua stanga. Dar astazi stanga nu e decat o forma, una printre multe altele, de gestiune a capitalului si a structurii capitaliste a puterii. Fiecare socialist tine in dulap cadavrul capitalismului. Nu exista socialist care sa nu fi visat sa administreze si el ceva capital.“ (pag. 171)

La intrebarea ce fac in prezent partidele comuniste, socialiste si social-democrate din Europa occidentala din ideea de socialism, A. Negri raspunde : „Socialistii nostri sunt niste puslamale. Ei au trecut de la cultul fetisist al URSS si al socialismului real la abandonarea totala a perspectivei de transformare a vietii si societatii. E groaznic ca experienta birocratica pe care acesti domni au avut-o prin socialismul real si a formelor in care el s-a intrupat, s-a transformat brusc in cinism. Ei nu mai sunt socialisti, dar au ramas stalinisti.“(pag.39)

Conceptul de multitudine ? „ Dupa mine acest concept nu este azi deloc in masura sa se ridice la rangul de stuctura politica stabilita si definitiva. Cred ca trecem printr-o faza de tranzitie in care multitudinea este inca in cautarea capacitatii sale decizionale. In situatia politica actuala e de neconceput ca o luare de decizie sa nu fie participativa. Nu mai sunt posibile lovituri de forta unilaterale, deoarece puterea face tot mai mult dovada de o natura duala. Realitatea puterii s-a modificat azi profund. Situatia actuala nu mai poate fi descrisa folosind conceptul puterii din anii 30. […] In sec. XIX conceptul de autogestiune permitea unei clase muncitoresti profesionalizate sa inteleaga cat de mare poate fi partea sa de participare si de decizie in organizarea tehnica a muncii. Dar azi ar fi absurd sa recurgem la aceasta categorie, deoarece formele productiei contemporane sunt diferite, atat pe plan politic global, cat si pe plan financiar.“ (pag. 172-173) […] Conceptul de multitudine il subsumeaza pe cel de clasa. Pentru mine conceptul de clasa evolueaza in functie de raportul de forte creat de exploatarea capitalista, depinzand nu numai de sex, varsta, rasa si teritoriu, dar si de conditiile economice si sociale ce se schimba in permanenta.(pag. 183-184)

China e de aproape 20 de ani angajata pe calea numita „a celor patru modernizari“, adica o desvoltare capitalista sub conducerea partidului comunist. A. Negri afirma ca nu a avut niciodata de a face cu maoistii, ce au declansat dupa moartea lui Mao (1976) revolutia culturala, considerand ca erau nebuni. „Dar era ceva puternic in demersul lor: anume ca este posibila o alta lume si ca merita sa se incerce asta, repetandu-se procesul acumularii primitive; adica nu e necesar capitalismul si e posibila edificarea unei alte modernitati. […] Dupa incetarea revolutiei culturale si dupa desbateri furtunoase, partidul comunist chinez a hotarat in 1989 ca nu e posibila o alta modernitate decat cea capitalista. Dupa mine, prin aceasta decizie istorica s-a pierdut trenul informaticii si al muncii de cunoastere. Partidul comunist a ales calea clasica a capitalismului american, opunandu-se proletariatului din Peking ce ii sprijinea pe studenti.(pag. 237-240)
„In China contrastul intre un nivel de desvoltare foarte avansat si existenta unei suferinte maxime, contrastul intre 300 de milioane de persoane incluse in sistem si un miliard ce raman excluse va sfarsi prin a se pune problema relansarii unui comunism national, extrem de radical.(pag. 242) Dupa 2009 va interveni o pauza in desvoltarea Chinei, in care rastimp va avea loc o redistribuire interna a bogatiei acumulate. Cu eficacitatea sistemului de planificare totala, P.C. chinez va introduce in sistemul de guvernamant problemele economiei politice a societatilor capitaliste occidentale si in primul rand sporirea consumului intern.(pag. 245)

„Neoliberalismul in intreaga lume a intrat in criza, nu numai din cauza dezechilibrelor economice ce le naste, ci si datorita gestiunii politice unilaterale de care face obiect din partea americanilor. Este o criza pe care capitalismul nu o poate tine in frau. Ciclul deschis odata cu venirea la putere a lui Reagan si Thatcher si-a atins punctul critic. In intreaga a doua jumatate a sec.XX, fazele in care controlul neoliberal s-a exercitat asupra desvoltarii economice au fost foarte limitate. Nevoia ca economia sa fie bipolitizata si organizata politic, singura legitimitate a liberalismului, este in mod paradoxal tocmai ceeace i se opune lui. Economia este un lucru prea important pentru a fi lasata doar pe mana economistilor. Suntem poate in pragul unui nou ciclu de control central al economiilor.“(pag. 246-247)

Pasajele de mai sus, limitate de dimensiunile blogului, ar trebui complectate si cu altele din aceasta carte privind Iranul, fenomenul migrationist, Davos si „comunismul capitalului global“ si alte capitole, pentru a intelege dimensiunea, uneori paradoxala, a gandirii filosofului italian.

Milioane de europeni si americani au fost infectati de acest fenomen rezultand numeroase acte de violenta impotriva musulmanilor si arabilor. In Europa moscheile sunt vandalizate si femeile acoperite cu val ridiculizate. Musulmanii sunt tinta unui linsaj mediatic si uneori chiar tinta agresiunilor fizice.

Aceasta campanie este condusa din umbra de cercurile conducatoare care controleaza si mass-media. Scopul: sa dezbine muncitorii de diferite religii si nationalitati in lupta lor impotriva dusmanului comun - capitalul international (corporatiile). Imperialismul american foloseste abil aceasta arma a islamofobiei pentru a justifica restrangerea drepturilor democratice si a-si justifica politica de cotropire dusa in Afganistan si Irak.

Fapte de discrimiare la adresa musulmanilor se petrec pe tot cuprinsul Europei . In estul Frantei (Strasbourg) o moschee a fost devastata si pe zidurile acesteia au fost scrise mesaje rasiste si ultra-nationaliste alaturi de zvastici pictate. Un cap de porc a fost atarnat in lat la intrarea in moschee.

Conducatorul comunitatii Maghrebi declara: «Indiferent daca este vorba de o moschee, de o singoga, un templu budist sau orice alt loc de venerare, vom condamna in orice situatie acest gen de actiuni».

Evenimente similare s-au petrecut si in nordul Frantei: o moschee din regiunea Pas-de-Calais a fost vandalizata, pe peretii acesteia s-au desenat zvastici si mesaje rasiste ("skinhead" sau "Vive le cochon!" ). Grafitti-uri similare au fost gasite si pe zidurile scolii din localitate sau in statiile de autobuz. Presedintele Consiliului Regional al Musulmanilor a precizat ca moscheea a fost tinta a numeroase atacuri de acest gen.

Acelasi gen de actiuni sunt prezente si pe teritoriul SUA. Urmatorul incident pe care il voi folosi ca exemplu s-a petrecut in sudul Californiei, loc in care au fost raportate 79 de cazuri de «hate crimes». Acest act de vandalism a fost o reactie in urma discursului pe care Obama l-a sustinut la Universitatea din Cairo. Mesajele scrise au fost «Vă vom ucide!» si «Armata SUA vă va omorâ pe toţi!».

In majoritatea cazurilor miscarile neo-fasciste se afla in spatele acestui gen de manifestari. Sprijinite si finantate pe ascuns de marile companii, acestea au luat amploare in ultimii ani beneficiand si de o retea pe internet organizata in acest sens. Foarte multe bloguri si site-uri propaga ideea «invaziei arabe» si a «distrugerii civilizatiei Occidentale sub loviturile Islamului».

Scopul este mutarea atentiei publice de la adevaratul pericol care il reprezinta pentru umanitate capitalismul si dezbinarea oamenilor pentru a slabi lupta de rezistenta impotriva exploatarii. Stanga trebuie sa sprijine musulmanii impotriva discriminarii la care instiga neonazistii si sa lupte totodata impotriva actiunilor extremiste politice sau religioase. Adevaratul pericol pe continent il reprezinta revigorarea ideilor naziste ce promoveaza suprematia unei rase asupra alteia, asa cum s-a demostrat la campionatul mondial de fotbal din Germania cand neonazistii au amenintat ca ii vor masacra pe musulmani.
“Ii vom ataca. Ei sunt toti inamici care trebuie sa fie eliminati, la fel ca si politia. Daca folosim salutul fascist ne baga in inchisoare. Noi vom fi mii de oameni.”

In anul 1848 apare pentru prima oara Manifestul Partidului Comunist, document ce va marca o cotitura in istoria miscarii muncitoresti. In seria de cinci articole pe care o publicam sub titlul "Moştenitorii belşugului", vom analiza si dezvolta in lumina vremurilor noastre programul de 10 puncte propus de Marx atunci. Iata aceste 10 masuri necesare pentru revolutionarea si democratizarea societatii :

1. Exproprierea proprietăţii funciare şi întrebuinţarea rentei funciare pentru acoperirea cheltuielilor de stat.
2. Impozit cu puternic caracter progresiv.
3. Desfiinţarea dreptului de moştenire.
4. Confiscarea proprietăţii tuturor emigranţilor şi rebelilor.
5. Centralizarea creditului în mîinile statului cu ajutorul unei bănci naţionale cu capital de stat şi cu monopol exclusiv.
6. Centralizarea tuturor mijloacelor de transport în mîinile statului.
7. Sporirea numărului fabricilor de stat, a uneltelor de producţie, desţelenirea şi ameliorarea pămînturilor după un plan general.
8. Egală obligativitate a muncii pentru toţi, organizarea de armate industriale, îndeosebi pentru agricultură.
9. Îmbinarea muncii agricole cu cea industrială, măsuri avînd ca scop înlăturarea treptată a opoziţiei dintre sat şi oraş.
10. Învăţămînt public gratuit pentru toţi copiii. Interzicerea muncii în fabrici a copiilor, în actuala ei formă. Îmbinarea educaţiei cu producţia materiala.

Inspirat de articolul "De ce ne pleacă tinerii?" m-am decis sa analizez in partea a doua a seriei “Mostenitorii belsugului” punctele 10 si 2 propuse in Manifestul Partidului Comunist.

10. Învăţămînt public gratuit pentru toţi copiii. Interzicerea muncii în fabrici a copiilor, în actuala ei formă. Îmbinarea educaţiei cu producţia materiala.
De ce este in Romania invatamantul de proasta calitate? In primul rand toata lumea stie ca in scoala nu se preda ceva util mai departe elevului ci se preda ceea ce stie profesorul. Adica de cele mai multe ori materii aride, lipsite de continut, cu putina aplicabilitate in viata reala. In mediul universitar- aceeasi problema. Profesori batrani care compileaza 3-4 manuale tiparite in strainatate mai demult si isi scot propria carte (musai de cumparat in vederea trecerii examenului, cu verificari la seminar daca o ai cumparata sau xeroxata), culme a definitiilor in cerc si a platitudinilor repetate la infinit. Principala metoda de a-si umple cartea se bazeaza pe despicarea firului in patru si ruperea unui proces aparent simplu in pagini intregi de subprocese analizate, subpuncte si note fara legatura cu procesul real. E ca si cum am analiza actiunea prin care bem apa dintr-un pahar in mii de secvente secundare despartite in timp fara nici o importanta pentru procesul in sine.

Nici nu are importanta daca invatamantul este gratuit. Este atat de prost construit ca sistem incat nu incurajeaza decat abilitatile de a copia, favorizarea lichelelor lingusitoare care invata ca micile atentii in viata schimba totul sau hard disk-urile umane pregatite sa retina cat mai mult insa lipsite de un procesor pe masura care sa cearna informatia acumulata. Mai mult invatamantul tinde sa devina tot mai putin gratuit, intrucat asa e la noi- cu cat un serviciu este mai prost, cu atat vei plati mai mult pentru el. Asa ca taxele cresc de la an la an invers proportional cu calitatea nivelului la care se face pregatirea. In final din facultate iesi mai bou decat ai intrat, cu notiuni invatate pe jumatate, cu scoala spagii, cu rutina invatarii pe de rost si a proiectelor copiate.


Deci ce sa faci cu diploma ? Cand ajungi intr-o companie, incet, incet, vezi ca lucrurile se repeta. E tot un «lasa-ma sa te las». Asa ca abilitatile de a «lega relatii stranse» nu sunt complet nefolositoare (mai ales ca vezi ca se practica si sefii sunt incantati de micile atentii), de asemenea spiritul de turma neajutorata care «se descurca» ramane, starea de incompetenta este generalizata si tot ce trebuie sa faci este sa mimezi actiunea. E ca un fel de a-ti lua avant in continuu insa fara sa sari niciodata. La cateva luni mai apare cate un control anuntat (de regula prilej de cafele si tigari la un fursec) prin care angajatii sunt verificati daca sunt la zi cu cunostintele. Atunci ai iar de castigat. Iti aduci aminte de momentele duioase din facultate cand invatai cu creionul in mana pe de rost cuvinte si asa ca (usurare !) testul il treci, ba mai mult: cu brio!

Insa vorba aia : teoria ca teoria da’ practica ne omoara.
De aia in Romania totul merge prost. Din cauza incompetentilor profesional, competenti in materie de «uns relatii», de dibuit «recomandari», adevarati «vanatori de functii», «vanatori de note» etc.
Daca ai cumva ideea gresita ca performantele tale te vor impinge in fata: uit-o !
Tot ce te va impinge mai in fata in Romania este un sut in fund bine directionat, cu suficienta forta si de catre cine trebuie, ca portarul sa se piarda in priveliste si tu sa dai gol.

2. Impozit cu puternic caracter progresiv.
Ce inseamna impozit cu caracter progresiv ? Impozit progresiv = impozit care se stabileşte în cote crescânde pe măsura creşterii venitului, a averii etc. [Cf. fr. progressif]. Deci proporţia din venit care se taxează (rata de impozitare) creşte odată cu creşterea venitului sau a puterii de cumpărare. Cota unica de impozitare nu avantajeaza decat marele capital care astfel plateste mai putin decat ar trebui in mod normal si dezavantajeaza omul de rand.

Se pretinde ca «adoptarea ei va duce la simplificarea sistemului fiscal care va fi, astfel, mai usor de administrat si inteles» sau ca favorizeaza cresterea economica. Aceste fantezii ale liberalismului sunt de cand lumea insa numai recent ele au putut fi aplicate in practica dovendindu-se in realitate doar un mijloc prin care se sporeste inegalitatea sociala. Cei bogati ajung mai bogati iar cei saraci tot mai saraci din toate acestea avand de suferit si bugetul statului care strange tot mai putin (dar mai regulat). Aparent cota unica a dus la o crestere a salariilor si reducerea numarului de locuri de munca la negru insa in realitate aceasta este doar propaganda. Singurii care au avut de castigat au fost marii capitalisti care s-au bucurat ca platesc mai putin statului.

Desigur intr-o anumita logica a fost firesc sa fie asa- doar scopul suprem a fost distrugerea industriei si colonizarea tarii de catre investitorii straini. Normal ca ei initial speculand situatia grea in care se afla Romania si avand un larg spatiu de manevra au putut sa isi impuna ( !) conditiile in care sa vina. Adica «bai boilor! ca sa va colonizez am nevoie de cat mai multe facilitati si nu asa oricum». Binenteles ca politicienii nostri asculta cuminti aceste directive «cominterniste». Apoi ei stiu ca impotriva imperialismului nu te poti lupta cu bratele goale si decat sa «mori» stupid si anonim prin vreun departament pe linie moarta, fara sa iti ridice nimeni statuie pentru eroism mai bine taci si executi. Vorba aia: «Stimati politicieni romani, NOI intotdeauna vom respecta opina dumneavoastra si vom lua deciziile de comun acord atat timp cat intelegeti sa faceti cum spunem noi ! »

Opinii culese de pe site-ul ziarului Adevarul referitoare la aceasta problema. Dezbaterea este deschisa insa sunt interzise: atacul la persoana, insultele, comentariile bazate pe locutiuni adjectivale, rabufnirile necontrolate, folosirea de cuvinte obscene, amenintatoare, abuzive sau indecente, comportamentul nepotrivit sau ofensator, incitarea la violenta. Un comportament civilizat impune combaterea ideilor exprimate anterior si nu a persoanelor care le-au postat.

@ scleroza multipla
iarba nu a facut rau nimanui, niciodata
cata prostie...in primul rand aceste produse au aparut pe piata datorita faptului ca iarba(cannabisul), demonstrat de oameni de stiinta ca are efecte benefice asupra organismului in cazul unor boli cronice, nu produce dependenta si e mult mai putin periculoasa decat alcoolul ori tabacul..vezi documentarul the union, the bussines behind getting high, va dau si un link http://www.lukasig.com/theunion.html ...in al doilea rand ierburile legale nu au nici un efect daca nu ar fi stropite cu o substanta chimica,intradevar periculoasa...documentati-va inainte de a scrie prostii...va dau eu un link, in germania s-a studiat prosusul si s-a si interzis pt simplul fapt ca pot fi facute teste care depisteaza aceasta substanta..http://www.dw-world.de/dw/article/0,,3965144,00.html....sunteti jalnici, dezinformati...legalizati cannabisul si vom scapa de aceste magazine

@ X-ulescu
Tot mai bun cannabisul...Fara intoxicatii... fara probleme...
Era si un banc legat de toxicitatea cannabisului:
Ce cantitate de iarba omoara un om?
50 kg intr-o punga mare aruncata in capu' lui de la etajul 5.

@ yoshitoshi
comentariu
cat de degeaba trebuie sa te afli pe pamantul asta sa poti spune despre canabis ca e halucinogen, nu tine de masterat, nu tine de facultate, tine de o minima intelegere a vietii, a realitatilor din jur, mi-e grau sa cred ca poti sa te numesti jurnalist si sa ai tupeul sa ceri bani ca sa scrii asemenea dejectii cum ca ar fi halucinogen canabisul, numai un roman ingust semidoct si crescut in pustiu fara apa curenta si sapun ar putea spune asa ceva, cred ca asta spune ceva despre ignoranta si nivelul nostru de informare, ia-ti un bilet pana la amsterdam prietene, e mai putin decat castigi tu pretinzand ca esti jurnalist

@ Partizanu
Drogălăilor!
Tot ce inseamna civilizatie (inclusiv sapunul de care vorbesti) a fost creat de oameni lucizi, treji si responsabili. Nu de dobitoci ametiti, cu dreaduri, care se pişa pe ei in timp ce vorbesc si pe urma râd.
Dar eu nu inteleg un lucru. De ce nu va drogati frate in liniste ca si pana acum, ca nu a dus tara lipsa de droguri, cu tot cu politie? De ce vreti sa legalizati mizeria voastra sa ii imbolnaviti si pe altii (mai ales mai tineri si mai naivi)? Lasati omul simplu sa bea o ţuica sau un vin daca vrea sa se mai relaxeze un pic si nu mai promovati gunoaiele voastre care dau dependenta si urmaresc sa va produca voua (trantorilor) un venit lunar fix, frumusel, fara sa faceti nimic!

@ Alex
Nişte iarbă acolo nu strică deloc şi în plus e mult mai puţin dăunatoare decât toate celelalte kkt-uri inclusiv alcool-ul. Iarba nu trebuie băgată în aceaşi oală cu kkt-urile legale gen Salvia sau cu prostiile grele care doar handicapaţii le folosesc(cocaină, heroină , metadonă, metamfetamină, etc...) Există o mare prost informare legată de iarbă... şi asta dăunează... Legalizarea ei ar aduce doar avantaje. Informaţi-vă un pic despre aceasta cultură a ierbii şi gândiţi măcar un pic...Ce preferaţi? Un pic de poftă de mâncare , nişte Discovery Channel şi un pic de sugar rush sau ameţeală, violenţă şi inconştienţă de la cel mai de kkt drog ... alcool-ul?!?

@ shof
dar bine k in vama s fumeaza iarba....si in mamaia s trag liniutele la greu
dc oare nu s fac razii in mamaia despre consumul d cocaina din cluburile d fite?eu am fost fotograf la o publicatie cu si despre cluburi si in primul rand dj-ii s drogau fara nicio jena in fata publicului...asa k mie vama kiar nu mi s pare nimic in comparatie cu mamaia

@ Un turist din Vama
Noi nu chemam pe nimeni in VV!
Vama a ramas ultima oaza de libertate. E mare lucru in ziua de azi sa mai gasesti un astfel de spatiu, unde sa nu trebuiasca sa respecti multe din regulile si legile cretine pe care si le-au facut majoritatea. Vrea omul sa bea sa cada sub masa? OK, care e problema? Cu ce deranjeaza? Vrea sa faca amor pe malul marii? Do it! Vrea sa fumeze iarba? Treaba lui! Pe mine nu ma deranjeaza! Cui nu-i place stitul, sa mearga sa se dea in sacou la Neptun. Nasurile subtiri, cocalarii si figurantii n-au ce cauta in Vama.

@ Fujit
In curand o sa va umfle politia pe toti. Drogatilor!
Nas subtire au unii ca tine de o freaca prin vama toata ziua si prizeaza in draci.

@ nikinana
Dezmat
am fost in vama si am vazut ceea ce am citit in articol. tineri sedati de droguri, dansuri haotice, iarba multa.. SEX mult in voie si in fata tuturor. ce m-a frapat cel mai mult: am vaut copii mici de 12 anisori ... e trist . nu e toata vama veche asa, reporterii s-au referit la un loc anume.. si au dar peste dezmatul din lume!! trebuia sa existe un loc asa si in romania!

Sursa imaginilor: www.adevarul.ro

In orice caz nu de prea mult bine.
Criza a dus, pe langa haosul de pe piata de capital si la reducerea numarului de locuri de munca si implicit a cresterii numarului somerilor. Cel mai probabil pentru multe firme celebra “criza” a fost un pretext pentru a-si rentabiliza activitatile, de a micsora salariile si de a reduce cheltuielile nejustificate.

Cele mai triste cazuri mi se par de departe cele ale absolventilor care nici n-au apucat sa intre bine in campul muncii ca s-au trezit aruncati la gunoi de catre o piata a fortei de munca dezechilibrata. Cercul vicios in care intra tot mai multi tineri este : daca imi vad de facultate, incerc sa o termin cu note relativ bune nu am timp sa lucrez; daca lucrez din timpul facultatii s-ar putea sa imi fie greu sa o termin sau nu voi avea note asa bune precum colegii mei.

Firmele nu dau doi bani pe faptul ca un tanar are tot 24 de ore in zi si ii pretind experienta relevanta, studii superioare la zi finalizate cu brio la o facultate buna , 2 limbi straine dintre care engleza la perfectie, eventual si alte studii si certificari.

Cu o ipocrizie nelimitata facultatea organizeaza cu sfintenie targuri de joburi in care te invita sa te alaturi echipelor de profesionisti si sa exersezi tot ce te-au invatat ei. In realitate ai cursuri si seminarii de unde nu poti lipsi pentru ca au prezenta minima pentru a intra in examene , au un orar facut special sa iti omoare timpul, secretare care te tin cu orele pe la usi, profesori care nu vin la ore desi spun ca o fac, ore inutile de sport unde citesti ziarele si altele.

Ca sa nu mai mentionam faptul ca nimic din ce “inveti” in facultate nu iti ajuta intr-un loc de munca. Experienta si know-how-ul se capata muncind efectiv, dar daca cineva nu iti acorda o sansa de intrare poti sa iti iei adio si de la asta.

Si atunci ce sperante mai sunt pentru tineri? In primul rand sa incerce sa isi faca studiile superioare sau macar o parte din ele undeva la o universitate din Europa. Posibilitati sunt mult mai multe decat ne putem imagina si foarte putini studenti isi incearca aceasta sansa pentru ca nu exista cineva sa le deschida ochii in timpul liceului sau al facultatii.

Sa luam de exemplu Wirtschafts Universitaet Wien. Viena e practic cea mai accesibila destinatie pentru un student. E relativ aproape de casa, preturile sunt comparabile cu ale noastre, Austria este una dintre cele mai sigure tari. Taxele de admitere? Surpriza! - Standard tuition: € 363.36 – adica putin peste 1500 RON in conditiile in care la ASE taxa a ajuns aproape dublu.

Conditiile de admitere nu sunt draconice, dar difera de bifele care se poarta prin Bucuresti. Iti trebuie cel putin 2 limbi straine cu atestat ceea ce pe la noi nu se poarta, purtatorii de certificate Cambrigde, IELTS sau DALF fiind relativ putini.

Alta tara, alta destinatie excelenta pentru studii. In Franta, nu numai ca e mai usor pentru un roman sa fie admis decat pentru un francez (gratie aderarii la UE), dar taxele nu se percep pentru toata lumea. La Sciences Po par example un venit al familiei mai mic de 12 000 Euro pe ani iti aduce 0 taxe de scolarizare si o bursa frumusica.

E drept ca Parisul nu e ca micul Paris si costul vietii e mult mai ridicat ca sa nu vorbim de cazare care este foarte greu de gasit.

Ce mai au nenorocitii astia de straini si noi n-avem? Programe pentru tinerii absolventi. Ei pornesc de la ideea ca e normal sa nu stii prea multe cand termini facultatea si ca nu stii exact cum arata viata in fiecare firma asa ca te iau 6 luni, te plimba prin mai multe posturi in diverse departamente si la sfarsit iti dai seama ce iti place.

E drept, initiavele de acest gen au inceput si pe la noi. La noi li se zice sclavagism. Un hotel celebru din capitala cheama studenti in internship numai ca sa ii munceasca 3 – 4 luni pe gratis ca mai apoi sa ii schimbe cu unii mai proaspeti si la fel de entuziasmati. Nu e o afacere buna? Cui ii pasa ca bietul student sta cu chirie in militari si mai trebuie sa si manance din cand in cand?

Ce ma intristeaza cand ma uit la ce am scris e ca inca din pacate, pentru o mare parte din tinerii care termina liceul – plecatul peste hotare nu este o solutie viabila. Pentru multi costurile sunt inca prea mari, pe altii ii trag in jos parinti care nu vad mai departe de propria neputinta, profesori care nu stiu sa ii ajute si sa ii indrume si in general o tara care nu are sa le mai ofere nimic.

Sursa imaginii: www.ronduldesibiu.ro

de N. Raducanu

In acest an s-au implinit 146 de ani de la infiintarea Partidului Social-Democrat German. La 23 mai 1863 a avut loc la Leipzig crearea, sub conducerea publicistului Ferdinand Lassalle, a “Asociatiei generale germane a muncitorilor”, considerat de socialisti drept momentul de fondare a miscarii. In 7 august 1869 ia fiinta la Eisenach “Partidul Muncitoresc Social-Democrat” condus de muncitorul August Bebel, iar in 1875, la Gotha, are loc unificarea celor doua partide sub denumirea “Partidul socialist al muncitorilor din Germania”, avand in conducere doi intelectuali : pe Lassalle si pe Karl Marx. In anul urmator insa, in duel cu un boier roman (Racovita), Lassalle moare la Düsseldorf intr-un parc, pe locul unde azi este ridicat un modest bust al lui. In 1890 partidul adopta actualul titlu de “Partidul Social-Democrat al Germaniei” (SPD). Merita sa ne oprim asupra istoriei acestui partid, pentru ca momentele de glorie si de infrangere al celui mai vechi partid al stangii europene sunt pline de invataminte. 

  Un partid ce lupta pentru imbunatatirea vietii omului simplu 

  Intr-o scrisoare deschisa publicata cu putin inainte de infiintarea partidului, Lassalle sublinia ca “interventia si sprijinul statului e singura cale ce poate scoate din desert miscarea muncitoreasca”. Dupa el “pentru ca muncitorii sa se asocieze liber, e nevoie de ajutorul statului, pentru ca ei sa devina apoi proprii lor patroni”. Era desigur o utopie, dar autorul ei nu banuia ca intre 1883 si 1889, cancelarul Germaniei, Otto von Bismarck, va reusi sa treaca cu succes prin parlament legile privind asigurarea de boala, de invaliditate, de batranete si de accidente de munca. Aceasta reforma sociala nu era facuta de dragul muncitorilor, ci de teama lor. Cu putin timp inainte Bismarck dispusese ca organizatiile de partid social-democrate, “aceasta banda de talhari periculosi cu care suntem obligati sa traim in orase”, sa fie interzise. Dar nu oprise si participarea la alegeri a reprezentantilor acestui partid, care la alegerile din 1890 lua 1,4 milioane de voturi, SPD devenind cel mai puternic partid al Germaniei. 

  Cu programul de la Erfurt (1891), partidul se raliaza tezelor marxiste, care preziceau inevitabilul sfarsit al statului capitalist bazat pe clase. Bebel, la inceput ezitant, se raliaza sub influenta prietenului sau Wilhelm Liebknecht la acest punct de vedere radical. Totodata programul continea o serie de revendicari sociale, ca de pilda “gratuitatea invatamantului” sau “plata de stat a cheltuielilor de inmormantare”. In 1899, Eduard Bernstein, unul din teoreticienii partidului, someaza partidul sa recunoasca “ceeace el este cu adevarat : un partid democrat si socialist, al reformelor”. 

Au trecut inca 60 de ani, iar la Congresul de la Bad Godesberg (1959), SPD si-a luat ramas bun de la esafodajul marxist, pentru a deveni “un partid al intregului popor” asa cum preconizase Bernstein. Dar in 1912, fara a se fi desprins de baza sa muncitoreasca, SPD reusea sa ia la alegeri 34,8 % din voturi, pentru el votand 4,25 milioane de alegatori. La inceputul razboiului din 1914, fractiunea SPD in Reichstag voteaza totusi alaturi de partidele burgheze pentru acordarea creditelor necesare ducerii razboiului, caci “in aceste clipe de pericol, nu putem lasa patria la ananghie”. 

Odata Germania infranta in razboi, poporul se intoarce spre social-democrati ca solutie de salvare. Doi conducatori ai SPD, Philipp Scheidemann si Friedrich Ebert decreteaza republica, ultimul devenind chiar primul presedinte al ei. Ei aplica si o serie de masuri din programul partidului, ca de pilda dreptul de vot pentru femei si ziua de lucru de opt ore. La alegerile din 1919 pentru parlamentul republicii de la Weimar, SPD ia 37,9% din voturi, cel mai bun rezultat de pana atunci al partidului. Aceasta permite adoptarea unei serii de legi ce ar fi fost greu de conceput inainte de razboi : reglementarea angajarilor si concedierilor, timpul de munca si salarizarea minima. Dar atat patronatul, cat si sindicatele erau nemultumite : unii, pentru ca se acorda prea mult, ceilalti – prea putin. Iar guvernul social-democrat nu a indraznit sa treaca la o reforma radicala a aparatului de stat, temandu-se ca astfel nu ar mai putea conduce. In toate posturile de conducere ale Republicii de la Weimar ramasesera dusmanii hotarati ai democratiei. In 1928, se formeaza ultimul guvern prezidat de un social-democrat, o alianta eteroclita de cinci partide, iar cancelarul Müller, numai dupa doi ani este debarcat printr-un vot de neincredere. In 1933 in Reichstag se pune la vot asa numita “lege a imputernicirii”, prin care se acordau puteri depline pe urmatorii patru ani guvernului national-socialist condus de Hitler. Fractiunea SPD (91 deputati) este singura care voteaza contra adoptarii acestei legi, fapt ce a condus dupa aceea la arestarea de nazisti si internarea in lagar a tuturor deputatilor opozanti. 

  Drumul social-democratiei postbelice

Interzis timp de 12 ani, partidul social-democrat isi reia activitatea in 1945 sub conducerea lui Kurt Schumacher, o figura eroica pentru chinurile suferite timp de zece ani in lagarele naziste, care l-au lasat invalid. Adversar hotarat al lui Adenauer (pe care il numea – insultator pe atunci - “cancelarul aliatilor”), el sustine lozinca : “problema prezentului e socialismul”, ceeace a speriat pe multi alegatori. Alegerile din 1949 nu au fost deaceea castigate de SPD, ci de un profesor crestin-democrat, aproape necunoscut pana atunci, Ludwig Erhard, care a lansat o idee mai atragatoare : “economia sociala de piata”. Dar Schumacher moare in 1952 si in locul sau la conducerea partidului vine Erich Ollenhauer, care se grabeste sa se debaraseze de balastul ideologic si sa se inconjoare de o noua generatie de “reformisti” : Willy Brandt, Helmut Schmidt, Fritz Erler si un fost comunist venit la social-democratie, Herbert Wehner. In proiectul de program propus participantilor la Congresul de la Godesberg (1959) nu mai figura notiunea socializarii industriei. SPD nu se mai doreste un partid muncitoresc, ci se defineste drept “o colectivitate de persoane care au venit in partid din diferite directii de credinta si conceptii”. Se pun astfel bazele principiale ale deschiderii partidului spre intreaga societate. 

Cu Willy Brandt intra in scena un alt tip de conducator social-democrat, tanar, modern, atractiv pentru mass-media, apropiat de John F. Kennedy (“Ich bin ein Berliner !”) si de americani. Toate astea aduc 42,7 % din voturi SPD la alegerile din 1969, ceeace a permis guvernului sa purceada la reforme indraznete in cele mai diferite domenii : impozite, administratia publica, educatie, familie, etc. Nu toate intentiile au putut fi insa duse pana la capat si insusi Brandt s-a plans de “inflatia in folosirea cuvantului reforma”. Dar marele succes al lui Brandt a fost politica germana favorabila fata de tarile din estul continentului, exprimata concis prin gestul sau de ingenunchere in 1970 in fata monumentului victimelor fascismului, de la Varsovia. Atitudinea noua in domeniul politicii externe a facut ca la alegerile din 1972 SPD sa obtina 45,8 % din voturi, cel mai bun rezultat din istoria sa. Economia germana insa nu putea tine pasul cu noile reforme (in 1974 se inregistra o sporire a PIB de doar 0,2 %). Willy Brandt e obligat sa paraseasca functia de cancelar in urma cazului Guillaume, un consilier personal al sau ce s-a dovedit a fi spion al RDG. Insa in anii in care Brandt se gasea in fruntea partidului, acesta a crescut mult, atingand in 1976 cifra de peste un milion de membri, numarul functionarilor si intelectualilor depasind pentru prima oara pe cel al muncitorilor. 

Brandt ramanand presedinte al partidului, SPD alege in 1974 un nou cancelar, Helmut Schmidt, care avanseaza alte prioritati, ceva mai de dreapta : inarmarea, energia nucleara si ecologia, probleme ce au provocat multe framantari in randul vechilor social-democrati. Situatia economica l-a constrans pe Helmut Schmidt sa adopte masuri de restrangere a statului social, ceeace a determinat ca sindicatele sa-i retraga sprijinul. SPD pierde in 1984 votul de incredere in Bundestag, iar prin asta si puterea, cancelar devine crestin-democratul Helmut Kohl, care se va mentine in acest post timp de 16 ani. 

In anul 2000, noul cancelar social-democrat, Gerhardt Schröder, participand la sarbatorirea celor 125 de ani de la unificarea de la Gotha a partidului, a pronuntat un elogiu la adresa lui Eduard Bernstein si l-a citat pe acest stramos al social-democratiei : “Cel ce cunoaste doar o mica parte din istoria social-democratiei, trebuie sa stie ca partidul a devenit mare printr-o rezistenta hotarata fata de frazeologia revolutionara si fata de incalcarea hotararilor adoptate in comun”. Dar reformele economice preconizate de cancelar in programul pentru anul 2010, se lovesc de o ferma impotrivire din partea sindicatelor si a unora din deputatii SPD, ceeace va duce la pierderea alegerilor parlamentare din 2005, in favoarea crestin-democratilor. In 1999 Oskar Lafontaine, fost presedinte al partidului si ministru de finante, isi da demisia din partid, din guvern, ba renunta chiar si la calitatea de deputat in Bundestag, ca urmare a divergentelor grave de opinii cu cancelarul Schroeder. Peste putin, in 2005, el infiinteaza in vestul Germaniei un partid de stanga (WASG), care in acelasi an se unifica cu partidul PSD (Partidul Socialismului Democratic), noul partid luand in 2007 numele de “Die Linke” (Stanga). Acesta este un partid situat la stanga SPD si care la ultimele alegeri a luat 8,7 % din voturile electoratului pe intreaga Germanie, dar intre 15-25 % - in landurile din estul Germaniei (fosta RDG). Partidul social-democrat a luat la alegerile din 2005 – 34.2 % din voturi. Desi multi fosti membri ai partidului comunist au intrat in Partidul “Die Linke”, partidul comunist german DKP nu a disparut si participa si in acest an la alegeri cu o lista proprie, desi sansele de a lua peste 1% din voturi sunt minime.

de N. Raducanu

Capitalismul romanesc a cunoscut o dezvoltare furtunoasa in cei 20 de ani ai perioadei interbelice (1920-1940). Evolutie care, inceputa cu aproape o suta de ani mai tarziu decat in Europa occidentala, si-a pastrat o serie de trasaturi specifice in Romania intregita. Este vorba, in primul rand, de existenta unei masive populatii taranesti, taranimea reprezentand in anii 30 peste trei sferturi din populatia tarii. Milioanele de oameni care nu traiau decat din activitatea agricola, efectuata in mod covarsitor cu mijloace rudimentare, nu erau in multe cazuri proprietarii pamantului pe care il munceau, desi reforma agrara incercase sa corecteze aceasta discrepanta. Era o realitate ce nu putea fi ignorata de clasa politica de pe atunci, ceeace a determinat aparitia miscarii poporaniste, sub influenta careia in decembrie 1918 a luat nastere partidul taranesc, condus de Ion Mihalache.

O alta trasatura specifica o constituie faptul ca desvoltarea industriei a sporit rapid atat numarul muncitorilor uzinelor din orase, dar si al celor ce lucrau in industria extractiva (mine de carbune si minereu, extractia de titei). Era insa o muncitorime abia iesita din randurile taranimii , fara traditii de breasla, fara o clara constiinta de clasa, fara un trecut de lupte pentru drepturi. Aici sta principala explicatie a motivului pentru care partidul social-democrat, ce luase fiinta inca la 1878, nu a reusit sa aibe ecoul cuvenit in randul celor carora el le sustinea interesele.

Pentru apararea intereselor taranimii si muncitorimii romanesti, in acei ani au luptat doua personalitati ale stangii, cu toate contradictiile si confuziile lor in interpretarea unor evenimente ale timpului. Este vorba despre poporanistul Constantin Stere si despre social-democratul Eftimie Gherman.

Constantin Stere (1865 – 1936)

Nascut in comuna Cerepcau, jud. Soroca, intr-o familie de boieri basarabeni, el renunta la privilegiile la care era destinat prin nastere si avere si – fire generoasa – se inroleaza pentru intreaga viata in slujba unor idealuri de aparare a drepturilor celor asupriti. Inca din tinerete se dedica luptei politice impotriva tarismului, fapt pentru care este deportat timp de mai multi ani in Siberia, unde este tovaras de exil cu Lenin si cu viitorul presedinte al Poloniei, Pildsudski. Scapat din deportare, se stabileste in Romania, unde continua sa combata pentru eliberarea de sub jugul tarist a Basarabiei, aceasta fiind – dupa el – provincia romaneasca cea mai amenintata in existenta ei nationala. In 1906 sub conducerea lui ia fiinta revista “Viata Romaneasca”, care in scurt timp devine cea mai importanta publicatie lunara literara romaneasca. In paginile acestei reviste, el propovaduieste in anii premergatori razboiului, conceptul poporanismului, caci, dupa el, idealurile socialiste in care crezuse pe cand era in Rusia, nu corespund realitatilor unei tari cu majoritatea populatiei formata din tarani, iar nu din proletari industriali. Un biograf al oamenilor politici romani din aceasta perioada, Sterie Diamandi, scrie in 1935 ca, pentru combaterea iluziei ca socialismul ar avea o sansa in Romania, “burghezia romana ar trebui sa-i fie recunoscatoare lui C. Stere. Indeosebi partidul liberal ii datoreste multa recunostinta, prin rolul de seama pe care l-a jucat Stere in inscrierea in PNL a “generosilor”, acea pleiada de intelectuali capabili care l-a intinerit. In partidul liberal el devine seful de necontestat al aripei stangi si campionul marilor reforme democratice, menite sa schimbe radical fata societatii romanesti : expropierea pamanturilor mosieresti si votul universal”. Reamintim ca pe atunci, avand ca principal adversar partidul conservator, partidul liberal preconiza masuri ce azi ar fi considerate de stanga. Simtul de echitate sociala a lui Stere nu putea accepta de pilda ca un milion de tarani sa stapaneasca doar trei milioane de hectare, iar peste patru milioane de hectare sa fie detinute de o mie de boieri (avand deci fiecare in medie o mosie de 4000 ha.). El s-a opus si sistemului cenzitar de vot, care excludea de la alegeri marea majoritate a taranilor.

In timpul neutralitatii (1914 – 1916), pus in fata alternativei ca Romania sa se alieze fie cu Puterile Antantei, din randul carora facea parte si Rusia, fie cu cele ale Puterilor Centrale, el - obsedat de soarta Basarabiei si convins ca Rusia merge spre revolutie si infrangere – face gresala de a sustine alianta tarii cu Germania si Austro-Ungaria. Abia apoi s-a dovedit ca politica ce corespundea intereselor tarii a fost cea a “instinctului national”, sustinuta de Bratianu, Take Ionescu, Iorga si Filipescu, adica alaturi de puterile Antantei. Stere, ramas in timpul razboiului sub ocupatia germana la Bucuresti, unde chiar scoate un ziar, a fost in 1919 dat in judecata ca tradator si intemnitat. El si-a recunoscut ulterior gresala, insa ea i-a fost imputata in tot cursul carierei politice. Dar nimeni nu a putut nega cat de mare a fost rolul lui in alipirea Basarabiei la Romania.

Activeaza dupa razboi in randurile partidului taranesc (din 1920) si apoi al celui national-taranesc (PNT din 1926), fiind ales in mai multe randuri deputat prin voturile basarabenilor. In 1930 insa, conducatorii PNT veniti la putere il constrang sa paraseasca acest partid. Stere creiaza atunci, cu cateva oameni cu tendinte de stanga ramasi fideli lui, partidul taranesc-democrat (care peste trei ani se uneste cu partidul taranesc-radical al lui Gr. Iunian), incearcand, fara prea mult succes, sa apere in continuare interesele taranimii. In ultimii ani de viata se consacra scrierii unui roman-fluviu, in mare masura autobiografic, “In preajma revolutiei” (8 volume), foarte apreciat de unii critici (Ibraileanu), dar contestat ca valoare literara de altii (G. Calinescu). C. Stere moare in 1936 la proprietetea lui de la Bucov, jud. Prahova.

Eftimie Gherman (1894 – 1980)

Despre viata acestui vechi luptator fidel idealurilor social-democratiei nu am fi stiut prea mult fara existenta volumului “Eftimie German – Memorii. Contributii la istoria miscarii socialiste”, publicat in anul 2000 in editura Fundatiei “Constantin–Titel Petrescu” sub grija presedintelui acestei fundatii, Ion Apostol.

Fiu al unui taran sarac cu multi copii din com. Lapusnicu, jud. Caras-Severin, Eftimie Gherman este atras inca de pe cand era ucenic de ideile socialiste. Sub influenta conceptiilor unor tovarasi mai in varsta (Ion Fluieras, Iosif Jumanca, G. Grigorovici s.a.), el incearca sa raspandeasca aceste idei si dupa ce este incorporat in armata austro-ungara. Este arestat, judecat si condamnat la moarte, dar fiind inca minor, pedeapsa ii este comutata in munca silnica pe viata. Dupa 4 ani, odata cu eliberarea Transilvaniei in 1918, este eliberat si poate lua parte la Adunarea Nationala de la Alba Iulia. In anul 1920, desi in varsta de numai 26 ani, este ales deputat in Parlamentul Romaniei din partea partidului social-democrat, fiind apoi mereu ales deputat timp de 20 de ani prin sprijinul adus de minerii din Caras-Severin. Din 1923 pana in 1940 este secretarul general al Uniunii Minerilor din Romania, iar in 1926 devine membru fondator al Internationalei Muncitorilor Mineri.

Regimul legionar si apoi cel al lui Ion Antonescu pun capat oricarei activitati politice de stanga, iar lui E. Gherman i se fixeaza domiciliu obligatoriu in comuna Poneasa. Dupa razboi revine ca fruntas in partidul social-democrat, dar in 1947 - cand o parte din PSD se uneste cu PCR – el reuseste sa plece din tara, alegand exilul. Se stabileste in Franta, desi nu cunostea limba, si peste putin este ales presedinte al Grupului Socialistilor si Sindicalistilor Romani din Exil si copresedinte al Internationalei Partidelor Socialiste din Exil, cu sediu la Londra. El ia parte impreuna cu Serban Voinea (1894-1969) la toate congresele Internationalei Socialiste de dupa razboi, cu care ocazie intretine relatii prietenesti cu cativa mari oameni politici de stanga ai vremii : Harold Wilson (Anglia), Willy Brandt (Germania), Olof Palme (Suedia), Pietro Nenni si G. Saragat (Italia), Guy Mollet (Franta), Bruno Pittermann (Austria) s.a. Timp de zece ani (1952-1961) apare in Franta, scoasa de el, revista “Romania muncitoare – revista sociala si politica a sindicalistilor in exil”.

La inceputul anilor 60, considerand ca prin eliminarea din conducerea PCR a Anei Pauker, a lui Vasile Luca si a lui I. Chisinevski, precum si prin obtinerea retragerii trupelor sovietice de pe teritoriul tarii, politica guvernului roman s-a schimbat si trebuie incurajata, conducerea socialistilor romani din exil hotaraste sa nu mai critice actiunile guvernului roman prin publicatii si la radio si sa se stabileasca la Viena, mai aproape de tara. In 1970 Eftimie Gherman face o prima vizita in Romania, informandu-se despre situatia din tara, aceasta vizita fiind urmata si de altele. El scrie atunci : “Nu putem uita ca, desi intre timp in Romania s-au facut progrese in imbunatatirea situatiei in toate domeniile fata de trecut, nu numai ca nu suntem la adapost, ci din contra, suntem amenintati sa pierdem din nou si bruma de independenta si suveranitate nationala care constituie temelia de azi si de maine a tarii si poporului roman. De aceea, sa ne ridicam la nivelul evenimentelor, sa subordonam neajunsurile si nedreptatile personale intereselor superioare, generale si permanente. Numai astfel vom putea face fata pericolului ce ne ameninta din toate partile, puse la cale si dirijate de Moscova.”

In octombrie 1977, Eftimie Gherman se repatriaza si se instaleaza in casa natala din comuna Lapusnicu, unde moare peste doi ani si jumatate. Este unul dintre putinii lideri social-democrati romani care a imbinat munca politica cu cea sindicala, care a luptat pentru drepturile muncitorimii si a continuat din strainatate, in conditii grele, sa combata pentru idealurile social-democratiei romanesti.

Un articol interesant in Adevarul- Constanţa: Litoral 2009 / Sex, alcool şi droguri - reţeta unei nopţi fierbinţi în Vama Veche ne atrage din nou atentia asupra fenomenului Vama Veche. Loc de adunatura pentru poetii si filozofii de pahar ai tarii, minunatul satuc nu se dezminte nici in acest an. Iata ca gasim de toate in Vama: rockeri nespalati, curve de plaja, drogati agresivi, toti veniti sa se relaxeze la malul marii.

Ei celebreaza prin bautura bucuria aceasta de a fi toti la un loc si de a asculta «muzica buna». Muzica de fapt este criteriul care imparte plaja in punkeri, rockeri si manelisti, care atunci cand se termina drogurile si bautura se iau la bataie. In rest o stare zen, de letargie intre seringile presarate pe plaja face deliciul vamaiotilor obsedati de «muzica buna». Usor de recunoscut si in oras dupa tricoul negru cu trimitere la o formatie alternativa, nelipsitul cioc si dreaduri ei devin mai usor de recunoscut in Vama metamorfozandu-se in nudisti preocupati exclusiv de numarul de beri baute si de calitatea jointului.

Se stiu cazurile destul de frecvente de hipioate care ajung sa suga P*** pentru un strop de vodka, evident spre dimineata pentru «a prinde rasaritul». Placerile declarate ale vamaiotului sunt «prinsul rasaritului», «muzica buna», starea de «libertate» pe care nu o gasesti neam in alt loc (decat poate la Sighisoara) si «ascultatul marii». Astfel daca intrii in sat mai tarziu, dupa ce se consuma "evenimentele" vei avea ocazia sa privesti acesti minunati ratoni paralizati "ascultand marea" si "privind rasaritul". De parca marea ar avea ceva de spus in fata acestei Cloaca Maxima care isi deverseaza laturile (sticle, chiloti, prezervative, seringi, pungi, borâturi) la mal.

A doua zi plaja se reumple de isuşi cu plete, chemati sa salveze lumea prin asumarea «libertatii» si deci si carciuma se reumple primind profetii la odihna cand soarele devine mai arzator. Desigur unii se mai aprind si explodeaza pe drum in acest proces de intrare la umbra (fiind plini de alcoolul inca nepişat). Profetul este tacut, vorbeste putin si fumeaza mult atunci cand nu hăhăie ca boul. Ii place Pink Floyd si The Doors si umbla la el cu o cartulie cu versuri din Kerouac. Este neaparat specialist in filozofie (crede ca lumea e o plasmuire a simturilor noastre) si desi traieste foarte bine, sustinut fiind de parintii de obicei bogati, care ii permit o viata de boem, se simte oprimat si libertatea ii este amenintata tot timpul. Il gasesti in restul anului in Club A sau in Laptarie militand pentru legalizarea drogurilor usoare (care pretinde ca ii dau pofta de mancare).

Femeia in Vama este minunata. Te primeste pe unde vrei sa intri si niciodata nu vrea sa stie cum te cheama. Este o naturalista, ii place Beigbeder, Kafka si in restul timpului sta in principiu tolanita pe perne "La Motoare". Iubeste teatrul alternativ, muzica alternativa si Jazz-ul (desi nu poate nominaliza trei interpreti). Citeste intotdeauna ce e nou si alternativ si practica Yoga. Schimba 3-4 parteneri de imperechere pana se termina Stufstock-ul, acest festival al pacii, al infratirii si iubirii. Hipioata prefera milky way, drog mult mai usor (iarba cu lapte) si alaturi de homălăii care o insotesc, urla impreuna si devin nervosi daca le atragi atentia ca marijuana este totusi un drog. Ei, dependenti fiind, mai au un pic si ii ridica statuie jointului si daca nu accepti ca el este supremul in materie de libertate (cuvant obositor si lipsit de sens) devii «incuiat», minte «indoctrinata», un fel de «dusman de clasa». Prieteni, aveti muci in loc de creier. Atat a mai ramas la umbra dredurilor.

Degeaba va dati voi existentialisti si va credeti elite fine- nu sunteti. Sunteti doar niste caraghiosi degenerati, de cele mai multe ori proveniti din "familii bune" care isi permit sa va lase sa va faceti tineretea, cum se spune. Oricum viitorul vi-l asigura ei.

P.S. Parca si Boureanu era rocker prin tinerete, nu ?

Autor: REVOLUTION ARMY
wrwa@mail.ru
Republica Moldova

7 aprilie din punct de vedere al anarhistului
Pe 6 aprilie, seara, în piaţa au fost cîţiva din liceul nostru. Apoi, în aceeaşi noapte (6 aprilie) pe internet a fost un anunţ că pe 7 aprilie va avea loc un miting de protest împotriva fraudării alegerilor. Acest mesaj a fost mediatizat intens. La şcoală cineva a adus lista cu rezultatele alegerilor în raionul nostru (Criuleni). Mulţi spuneau ca pe lista alegătorilor erau incluşi mulţi decedaţi, minori, persoane care nu-s în ţară; şi că s-a votat pentru ei. Noi am scris un demers prin care am anunţat direcţia şcolii că plecăm la protest, profesorii nu ne-au permis. Era şi un inspector de la Criuleni care ne interzicea categoric să mergem, noi însă am întors spatele şi am plecat spre capitală. Am fost peste 60 de elevi.

Evenimentul a fost foarte spontan. Nimeni din administraţie nu a ştiut nimic. Nici părinţii nu au ştiut, nici profesorii, nici directorii, nimeni. Studenţii singuri au aflat şi au fugit de la ore pentru ca să se revolte. Pentru majoritatea mai important a fost lupta împotriva comunismului şi susţinerea unirii cu România. Pentru mine important a fost însăşi mişcarea de împotrivire. În Piaţă strigam „Refuz, rezist – sunt un anarhist!” după ce am stat vreo jumătate de ora în Piaţă, am plecat aproape toţi spre Preşedenţie. S-au urcat mulţi pe scări, dintre care şi de-ai noştri.

Poliţiştii în negru nu erau încă. Se încerca intrarea în Preşedenţie. Se îmbulzeau cît mai mulţi. Apoi au apărut carabinierii şi au început să lovească în mulţime oprindu-i să intre. Cineva a aruncat cu pietre.... şi apoi mai multe pietre. O ploaie de pietre. Nu se ştie de unde atîtea pietre. Vorbeam cu tipi ce au împroşcat cu pietre şi ouă, ei spuneau că cineva trecea cu lada cu ouă. Dar nimeni nu i-au impus să mproaşte, deci nu a fost o manipulare totală, a fost revolta furioasă a mulţimii. Filat încerca să ne calmeze, ne chema înapoi în Piaţă. Cîţiva s-au pornit, majoritatea au rămas. Poliţia a creat un zid încercînd să ducă mulţimea spre Piaţă, însă nu a reuşit.

Nu, nu a fost nici o organizare conspirativă, nimeni nu a plătit pe nimeni. Posibil să fi fost provocatori, dar mulţimea nu a fost influenţată atît de mult cum se crede. La televizor s-au transmis numai minciuni. Nu a decedat nimeni, răniţi foarte mulţi. La Moldova 1, NIT şi Eu TV s-a arătat numai actele de distrugere a celor 2 clădiri, nu şi ceilalţi 27000 de protestatari paşnici.

Pe data de 8,9,10 aprilie, în şcoală au avut loc interdicţii, intimidări, ameninţări; ni se interzicea să ne ducem să protestăm, ne speriau cu arestarea. Spectacolul creat de Media a fost foarte eficient şi foarte manipulativ. Ei au creat iluzia că foarte mulţi au fost răniţi. Au făcut tot posibilul ca să sperie tineretul din licee şi colegii – cea mai puternică forţă insurgentă. Deşi ziua poliţia nu a acţionat, noaptea aceasta a tras cu gloanţe oarbe în cei rămaşi în Parlament şi Preşedenţie. Au fost multe arestări. Liceeni şi studenţi dispăruţi. Poliţişti îmbrăcaţi în civil înşfacă pe tipi care nu merg în grup, îi urcă într-o maşină ducîndu-i nu se ştie unde.

Părinţii nu dau voie elevilor să plece la protest. Oleg şi Ghenadie Brega, tipi subversivi ce au experienţă în manifestări de acest gen au fost intimidaţi, chemaţi la Procuratură, percheziţionaţi. Lui Oleg Brega, i s-a distrus 2 camere de filmat.

Concluzie: 7 aprilie a fost o zi în care studenţii şi elevii au simţit că în mîinile lor stă puterea, că ei pot (nu doar doresc) să schimbe ceva, să realizeze ceva. Din păcate mulţi profită de pe seama acestui eveniment şi mulţi au fost răniţi, şi mai mulţi arestaţi. Propun să se continuie protestul în mod paşnic, ca solidaritate pentru cei închişi.

Împotrivirea continuă.
Comrade Lunya Zapatista
11.04.2009

***
"Никакой конспиративной организации не было".
События 7 апреля 2009 в Кишиневе с точки зрения анархиста
6 АПРЕЛЯ, вечером на Площади (ВЕЛИКОГО НАЦИОНАЛЬНОГО СОБРАНИЯ)* были некоторые ученики из нашего лицея. В эту же ночь (6 апреля) в интернете было распространено объявление о том, что 7 апреля будет проходить митинг протеста против фальсификации выборов. Это сообщение интенсивно распространялось. В школе (утром) кто-то из учеников принес список с результатами выборов по нашему району (Criuleni). Многие говорили, что в избирательные списки были включены умершие, несовершеннолетние, люди, покинувшие страну, и что кто-то голосовал вместо них. Мы написали докладную в дирекцию школы, что отправляемся на митинг протеста и что учителя нам запрещают это сделать. Приходил к нам инспектор школ района Criuleni, который в категорической форме запретил нам покидать учебное заведение (для того, чтобы участвовать в митинге протеста). Однако мы развернулись к нему спиной и отправились в столицу. Нас было свыше 60-ти лицеистов.

Это событие было чрезвычайно спонтанным. Никто из администрации ничего не знал. Никто из родителей и учителей, а также из дирекции также ничего не знал (об этом событии). Студенты самостоятельно все узнали и сбежали с уроков, чтобы протестовать. Для многих было действительно важно выступить против «коммунистической» идеологии (в Молдове) и за объединение с Румынией. Для меня самого важно было участвовать в подобном массовом движении сопротивления существующему режиму. На Площади мы выкрикивали лозунг “Refuz, rezist, Eu sunt anarhist” "Отвергаю, сопротивляюсь, Я - анархист!" Мы простояли на Площади где-то полчаса, а затем вместе со всей толпой (демонстрантов) направились к Президентуре. Многие из наших пробрались и на лестницу у Президентского дворца.

Полицейских в черной форме (охрана дворца - карабинеры) еще не было. Попытались войти в Президентуру. Люди страшно столпились. Затем появились карабинеры. Они начали избивать толпу, мешая ей пройти (к дворцу). Кто-то бросил первый камень... и затем полетели другие камни. Град камней. Не знаю откуда столько камней могло взяться. Я говорил с некоторыми типами, кто забрасывал дворец камнями и яйцами. (Камни выковыривались прямо из тротуарной плитки у дворца), яйца кто-то принес в ящике. Никто их не заставлял это делать. То есть это не был тщательно спланированный бунт, это был яростный массовый протест. Филат (один из лидеров оппозиции) пытался утихомирить нас, звал нас назад к Площади. Некоторые пошли с ним, многие остались здесь у дворца. Полиция соорудила стену (из щитов) и попыталась загнать протестующих назад на Площадь, но мало в этом преуспела. Никакой конспиративной организации не было, никто никому за это не платил. Возможно, были провокаторы, но они не оказывали такого мощного воздействия, как считают те, кого там не было. По телевизору показывали сплошной обман. Никто не погиб (от полученных ран скончался один демонстрант, но уже после непосредственно этих событий), но было много раненых. На прорежимных каналах Moldova-1, NIT и EuTV показывали только акты разрушения и вандализма в двух зданиях (Парламента и Президентуры) , "забыв" показать 27 000 мирных демонстрантов.

На следующие дни 8, 9, 10 апреля в нашей школе уже висели всевозможные запреты, запугивания, угрозы; нам запрещалось уходить с занятий на митинги протеста, запугивали арестами. Спектакль, организованный Средствами Массовой информации, оказался весьма эффективным, в нем преобладала манипулирующая общественным мнением информация. Исходя из нее, составлялось впечатление, что очень многие были ранены. Делалось все возможное, чтобы запугать учащуюся молодежь из лицеев и колледжей - основной активной силы повстанцев. Хотя днем полиция бездействовала, ночью 7 апреля полиция стреляла холостыми в тех, кто засел в Парламенте и Президентуре. Было много арестованных (порядка 200 человек), много пропавших студентов и лицеистов, (утром в школах, лицеях, колледжах и университетах полицейские ходили со снимками и видео с акции протеста и сверяли их с лицами учащихся, школьников - фиксировали, но не арестовывали). Полицейские, одетые в гражданскую форму, хватали людей, которые не шли на занятия в свои группы. Их затаскивали в машины, которые затем выехали в неизвестном направлении. Родители не разрешали школьникам выходить протестовать. Олег и Генадий Брега - люди, ведущие подрывную политическую деятельность - по этому поводу были задержаны и вызваны в Прокуратуру. У них был проведен обыск. Олегу Брега разбили две камеры, на которые он снимал.

Заключение: 7 апреля - это был день, когда студенты и школьники почувствовали в своих сплоченных рядах реальную силу, что они могут (а не только хотят) что-то изменить и что-то сделать. К сожалению, многие (и среди политиков и среди рядов самих демонстрантов) воспользовались данным протестом в своих личных интересах, многие все-таки были ранены и еще больше подверглось аресту. Поступило предложение продолжать акции протеста в мирной форме как акции солидарности с теми, кто был схвачен. Сопротивление продолжается.

11 апреля 2009
Камрад Lunya Zapatista
Перевод с румынского
* - текст в скобках - прим. пер.