Răsturnarea regimurilor politice din ţările fostului spaţiu sovietic (URSS şi Europa Centrală şi de Est) în 1989, impropriu şi simplist numită «căderea comunismului», urmată de trecerea acestor ţări la o formă de capitalism care le-a înapoiat din punct de vedere social, iar pe majoritatea le-a făcut colonii ale Uniunii Europene, a fost văzută de neoliberalii triumfalişti ca pe o «dovadă» a biruinţei inevitabile a capitalismului, cea mai «bună» şi mai «dreaptă» dintre toate cele posibile. «Analişti» şi alţi «atoatecunoscători» în ale democraţiei şi economiei de piaţă (dintre care unii preaslăveau înainte vreme conducerea de partid şi de stat) au început să cânte prohodul marxismului şi ale consecinţelor sale fireşti (trecerea la comunism printr-o etapă socialistă), amestecând totul: Marx, Engels, Lenin, Stalin, Mao, Pol-Pot, Ceauşescu, gulaguri, susţinând că ceea ce s-a întâmplat în spaţiul ex-sovietic discalifică orice gândire de stânga. Din păcate, majoritatea partidelor socialiste şi comuniste din Occident au căzut în capcana lipsei de judecată, alegând să facă o serie de compromisuri de neiertat cu capitalismul, devenind mai degrabă partide de centru-dreapta cu tentă socială. În ţările foste socialiste, partidele care se declară de stânga sunt în genere găşti ipocrite care nu au nici o intenţie de a transforma radical societatea, în condiţiile în care predică economia de piaţă, îmbogăţirea personală, integrarea euro-atlantică şi alte forme fără fond, iar munca de decenii a popoarelor respective în construirea economiei naţionale s-a distrus în mare parte. Bogăţia este tentantă pentru orice individ, iar gândirea imediată, consumeristă, a întunecat sfârşitul de secol XX şi începutul secolului XXI. De ce nu s-a dorit o analiză lucidă, obiectivă, a istoriei? De ce s-au repezit aceste popoare să-şi pună capul de bunăvoie în jugul capitalismului globalizat, în dispreţul oricărui ideal de etică şi echitate socială?
Scopul acestui articol nu este acela de a analiza în detaliu istoria de circa 70 de ani (în cazul URSS) sau de 45 de ani (în cazul celorlalte ţări din regiune) a regimurilor politice şi a efectelor pozitive ori negative ale acestora, ci de a puncta doar câteva aspecte esenţiale. Analiza critică este singura în măsură să deschidă căi noi de dezbatere marxistă, capabile în final să ducă la un nou proiect de viitor pentru omenire.
Principalele greşeli ale capitalismului de tip sovietic sunt evidenţiate în diagrama de mai jos, pe care o vom detalia în cele ce urmează:
Caracterul pseudo-imperialist se referă la decizia, în cea mai mare parte imputabilă lui Stalin (dar apoi urmată şi de Hruşciov şi Brejnev), de
a impune acest tip de regim politic şi altor ţări aflate în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice.
Este adevărat că imperialismul american de după cel de-al doilea război mondial oricum a împărţit lumea în două: «partea americană» şi «cealaltă parte», dar aceasta nu poate justifica din punct de vedere etic forţarea sau trucarea alegerilor din unele ţări (1945-1949), şi nici intervenţia trupelor sovietice în Ungaria (1956) şi Cehoslovacia (1968). Ulterior, Leonid Brejnev a justificat «datoria» Uniunii Sovietice de a interveni prin aşa-numita «doctrină a suveranităţii limitate», enunţată la 13 noiembrie 1969 astfel:
«Când forţele care sunt ostile socialismului încearcă să direcţioneze dezvoltarea unei ţări socialiste către capitalism, aceasta nu devine numai o problemă a ţării în discuţie, dar şi o problemă şi o preocupare comune a tuturor ţărilor socialiste.»
Spiritul vindicativ s-a manifestat nu doar în excesele de la începuturile regimurilor de democraţie populară, ci chiar de la începuturile puterii sovietelor. Prin «vindicativ» nu ne referim aici la execuţiile după judecăţi sumare, căci acestea sunt până la urmă aspecte inevitabile în orice Revoluţie (vă imaginaţi posibile sute de mii de procese, care ar necesita probabil 20 de ani şi ar consuma resurse pe care nici cele mai dezvoltate ţări nu şi le permit?), ci în
inegalităţi inverse celor care sunt combătute.
Astfel, în constituţia sovietică din 1918, deşi prin articolul 3 se statuează «anularea completă a diviziunii societăţii în clase», în aplicarea normelor sale s-a ajuns, printre altele, la următoarea situaţie: soldaţii Armatei Roşii şi partzanii PCUS (bolşevic) primesc o pâine pe zi; lucrătorii şi funcţionarii sovietişti primesc trei sferturi de pâine pe zi; persoanele neprivilegiate primesc jumătate de pâine pe zi; burghezii şi restul persoanelor primesc numai un sfert de pâine pe zi. Considerăm acesta un caz tipic de comportament «de răzbunare».
În spaţiul Europei Centrale şi de Est, caracterul vindicativ s-a putut constata la începutul anilor '50 prin interdicţia membrilor familiilor celor consideraţi burghezi sau «duşmani ai poporului» de a urma cursuri universitare sau de a termina liceul (interdicţie ridicată ulterior). Este o realizare deosebită faptul că zeci de mii de tineri proveniţi din familii sărace şi foarte sărace au putut urma gratuit cursurile învăţământului de stat, mulţi devenind ingineri, arhitecţi, medici, profesori, dar acest lucru ar fi trebuit făcut fără a-i pedepsi în mod nemeritat pe alţi tineri a căror unică vină era «păcatul» unui părinte.
Pedepsele exagerat de aspre pentru crime ideologice au inclus, în Uniunea Sovietică din anii '30 până în anii '60, iar în restul spaţiului socialist din anii '50 până în anii '60, trimiterea în lagăre de muncă ori la ani de închisoare a celor care făceau afirmaţii defavorabile regimului, sau pur şi simplu spuneau bancuri politice.
Încadrările juridice de genul «propagandă împotriva orânduirii de stat», «instigare», «afirmaţii duşmănoase», «defăimarea Uniunii Sovietice» au fost aplicate cu prea mare uşurinţă şi în genere au condus la pedepse disproporţionat de mari pentru fapte care nu erau altceva decât delicte de opinie, ori cel mult insulte sau atitudini dispreţuitoare.
Este interesant de remarcat că atât critica în presa scrisă, cât şi alte moşteniri leniniste (cum ar fi Noua Politică Economică introdusă în 1921) au fost permise de Stalin până în 1929. Din momentul în care «s-a strâns şurubul la Kremlin», atât în Uniunea Sovietică, cât şi ulterior în celelalte ţări socialiste, opiniile considerate critice la adresa regimului sau a reprezentanţilor acestuia au fost considerate delicte extrem de grave.
Unul din defectele majore al regimurilor socialiste de tip sovietic a fost nu numai incapacitatea de a tolera critica, ci şi impulsul de a reprima cu asprime «devierile» considerate duşmănoase. Schimbarea atitudinii faţă de gravitatea delictelor de opinie nu s-a produs imediat după moartea lui Stalin, ci mult mai târziu, spre sfârşitul mandatului lui Hruşciov. Începând cu anii '60, în mod practic nu s-a mai făcut puşcărie pentru afirmaţii critice ori bancuri politice.
Sacrosanctizarea funcţiei de secretar general sau de prim-secretar a fost un fenomen generalizat, chiar dacă cele mai nefaste manifestări ale sale au fost cele impersonate de Iosif Vissarionovici Stalin şi Nicolae Ceauşescu. În momentul în care secretarul general era deţinătorul «adevărului absolut», politica partidului şi a statului se subordona toanelor personale ale acestui conducător, chiar şi în perioadele în care o ţară socialistă ori alta deţinea în mod oficial o funcţie de preşedinte ocupată de o altă persoană.
Desigur, consolidarea exagerată a puterii în mâinile unui secretar general de partid (să nu uităm că pentru prima oară Lenin l-a gratulat cu această funcţie pe Stalin!) a fost posibilă numai şi numai prin slugărnicia unei camarile şi a unei armate de lingăi, care au propagat încetul cu încetul slugărnicia în jos, la nivelurile ierarhice inferioare, până când sistemul de putere s-a transformat într-unul faraonic.
Este mai puţin important faptul că unii prim-secretari nu au abuzat în mod exagerat de puterea astfel dobândită (dimpotrivă, Alexander Dubček şi Mihail Gorbaciov au folosit-o în scopuri nobile, iar János Kádár, deşi responsabil de moartea lui Imre Nagy, este privit retrospectiv ca un lider moderat). Greşeala a fost că aparatul birocratic de partid şi de stat a permis ca acest lucru să se întâmple.
Concentrarea puterii în mâinile unei singure persoane a fost, în fiecare ţară în parte, o urmare a copierii modelului Moscovei. Lenin însuşi a fost nemulţumit de creşterea birocraţiei de partid în condiţiile unei mediocrităţi absolute a majorităţii celor cu funcţii de răspundere, dar nu a avut mintea suficient de limpede pentru a prevedea ascensiunea lui Stalin şi absolutismul acestuia. Troţki în schimb, care a considerat încă din 1924 că birocratizarea Uniunii Sovietice «a trădat revoluţia», a trăit-o pe propria-i piele: demis din funcţiile oficiale în 1925-26, exilat în stepele Asiei în 1928, expulzat în 1929, asasinat în 1940. Lui Troţki i se atribuie următoarea spusă: «Metoda lui Lenin duce la următoarele: mai întâi, organizaţia de partid se substituie Partidului ca un întreg; apoi, Comitetul Central se substituie organizaţiei de partid; iar în final, un singur dictator se substituie Comitetului Central: Stalin.»
Mai micii sau mai marii dictatori din ţările socialismului de tip sovietic au urmat aceeaşi cale. Al nostru, deşi considerat iniţial ca fiind «mai liberal» (pentru independenţa faţă de Moscova şi pentru reuşitele pe planul politicii externe), s-a dovedit a fi până la urmă cel mai dăunător din regiune — deşi revista americană TIME
îl lăudase în 1966, printre altele, pentru... modestie şi lipsa cultului personalităţii!
Epurările impuse de un singur om duc imediat cu gândul la Marea Teroare stalinistă din 1937-1938, când 680000 de oameni au primit pedeapsa capitală, iar mulţi alţii au fost trimişi în lagăre de muncă. Faimoasele «Procese de la Moscova» din anii 1936-1938 au forţat false confesiuni din partea unor nume de frunte din aparatul de partid şi de stat. Nu este neobişnuit ca o Revoluţie să-şi «devoreze revoluţionarii», dar astfel de epurări, survenite la zeci de ani de la revoluţie, nu sunt altceva decât o măsură a încercării unui lider de partid şi de stat de a-şi consolida poziţia prin eliminarea oricărei critici şi competiţii din sânul aceluiaşi aparat politic. Aceste crime politice au fost denunţate în cazul URSS de Nichita Hruşciov în celebrul discurs secret de la Congresul al XX-lea al PCUS din februarie 1956 (făcut public o lună mai târziu). Reabilitarea unora dintre victime s-a făcut în perioada 1954-1957, dar pentru altele a continuat până spre 1988.
Astfel de procese-mascaradă în care victima, cel mai adesea un membru marcant de partid, îşi mărturisea «uneltirile contrarevoluiţionare» au avut loc mai târziu şi în alte ţări. În România, cel mai cunoscut caz este
cel al lui Lucreţiu Pătrăşcanu (arestat în 1948, executat în 1954, reabilitat în 1968), dar cazuri similare s-au petrecut şi în Cehoslovacia (1951-52).
Inconstanţa noţiunilor de bine şi rău a fost una din cauzele pedepselor exagerat de aspre pentru crime ideologice, a epurărilor impuse de un singur om, şi a altor nenorociri survenite «pe neaşteptate». Cum să fii un cetăţean ori un membru de partid model, când «limitele binelui» sunt mişcătoare? Cum să previi o pedeapsă atunci când nu o vezi venind? De ce un fapt, un concept, o idee ori un curent de gândire care
ieri erau acceptate astăzi sunt duşmănoase?
Fireşte, s-a întâmplat şi pe dos. Dacă jazz-ul era considerat decadent ori subversiv în Uniunea Sovietică a anilor '30, în România anilor '50 ori în Cuba lui 1959, mai târziu gândirea îngustă a aparatchik-ilor constipaţi s-a mai relaxat, iar ţările socialiste s-au deschis spre concepte ale culturii occidentale (ca o ironie, jazz-ul a fost în mod tradiţional muzica negrilor oprimaţi, nicidecum a imperialismului capitalist).
Ce trebuia crezut despre Tito: era el un «călău imperialist» sau un conducător al unei republici socialiste prietene? Răspunsul nu putea fi dat fără o consultare prealabilă a calendarului...
Noţiunile de «bine» («acceptat») şi «rău» («duşmănos») au putut suferi schimbări bruşte, radicale, şi imprevizibile datorită altor defecte ale organizării sistemului din socialismul de tip sovietic, inclusiv următorul...
Cenzura, lipsa dezbaterilor neîngrădite a fost unul dintre aspectele excesului de precauţie cu consecinţe antidemocratice semnificative. Ca şi în cazul pedepselor exagerate pentru simple afirmaţii (sau pentru bancuri politice), aparatele de partid din aceste ţări nu au făcut diferenţa între «a spune» şi «a face».
Chiar şi în condiţiile în care socialismul este o lungă etapă tranzitorie între capitalism şi comunism, şi chiar şi în situaţia existenţei unor duşmani externi şi interni, şi chiar şi în condiţiile nefericite ale subordonării faţă de «fratele mai mare, Uniunea Sovietică», atâta vreme cât existau anumite categorii de dezbateri critice în cadrul şedinţelor de partid şi în presă, limitarea acestora a fost excesivă.
Lipsa dezbaterilor neîngrădite în cadrul partidului a fost o greşeală istorică, şi nu avem îndeajuns spaţiu pentru a o comenta. Cu excepţia unor perioade precum Primăvara de la Praga sau Glasnost-ul lui Gorbaciov, sfera de libertate în privinţa democraţiei interne de partid a fost foarte limitată, deşi variabilă de la ţară la ţară şi de la an la an. Atât în cadrul discuţiilor interne în partid, cât şi în mass-media, criticile care să nu poată fi interpretate ca punând la îndoială justeţea politicii oficiale au fost permise în anumite limite, dar aceste limite nu au fost trasate în mod just.
Înţelegem că exista o teamă de a pune în discuţie aservirea faţă de Uniunea Sovietică (pseudo-imperialismul) sau caracterul sacrosanct al secretarului general, dar cu toate acestea, se puteau permite discuţii şi dezbateri care ar fi condus în final la decizii mai corecte, precum şi la o încredere mai mare a populaţiei în sistem.
Câteva cazuri mai aparte: declaraţia lui Ceauşescu din 1977 cu privire la desfiinţarea cenzurii nu a însemnat în realitate decât mutarea răspunderii pentru «filtrarea» informaţiilor şi a creaţiilor artistice la nivele inferioare, locale. Republica Democrată Germană a fost singurul stat socialist care nu a beneficiat niciodată de un serviciu de cenzură: «filtrarea» era asigurată de autocenzură şi de aprobarea redactorului-şef, a redactorului ori a responsabilului de număr, etc. Chiar şi aşa, au existat numere din publicaţii, ori cărţi care au fost date la topit ca urmare a unor «scăpări nesănătoase».
Cuba a fost întotdeauna un caz deosebit. Acest lucru s-a putut constata încă o dată pe durata primei «Perioade Speciale pe Timp de Pace», începută în 1991, ca urmare a destrămării URSS şi a desfiinţării CAER (Cuba pare a fi intrat azi într-o a doua perioadă specială, ca urmare a crizei economice mondiale). Penuria de alimente a condus la nemulţumire, însă situaţia a fost discutată în mod deschis de Fidel Castro şi de ceilalţi membri ai conducerii de partid şi de stat. Şi astăzi, în Cuba există un grad relativ ridicat al libertăţii de expresie, astfel încât dezbateri libere au loc în colectivele de oameni ai muncii, nimeni nu este arestat doar pentru că a exprimat o opinie critică, iar organele securităţii statului dau dovadă de o flexibilitate deosebită în aprecierea periculozităţii unei manifestări de orice fel.
Fireşte, un anumit grad de cenzură există şi în Cuba de astăzi, chiar dacă nu se pleacă neapărat de la ideea rigidă potrivit căreia «cetăţeanul de rând nu are un nivel politic suficient de ridicat pentru a putea interpreta corect această ştire» (cum se întâmpla în România socialistă: de pildă, în timpul războiului din Vietnam, datele despre situaţia reală de pe front puteau fi citite numai în Buletinele Agerpres «de uz intern»). Unele aprecieri critice pot fi suprimate de conducătorul unei publicaţii pentru simplul fapt că se consideră a fi dăunătoare, exagerate, sau pur şi simplu neavenite. Zilele trecute s-a făcut un mare tam-tam ca urmare a faptului că un articol publicat în ediţia online a ziarului
Juventud Rebelde a fost scos de pe site şi nu a mai apărut a doua zi în ediţia tipărită (detalii
aici şi
aici). Puteţi consulta
articolul original şi judeca dacă a fost un abuz nejustificat sau doar un caz minor.
Oricum, limitele bunului-simţ şi ale aspectelor practice care justifică un anumit grad de cenzură au fost depăşite cu mult în socialismul de tip sovietic.
În plus, toate abuzurile existente într-o măsură mai mare sau mai mică în sistemele Ministerului de Interne şi ale Ministerului de Justiţie au fost posibile tocmai datorită lipsei de transparenţă de care s-a făcut vinovată cenzura!
Lipsa libertăţii de circulaţie în afara graniţelor a fost poate cel mai frustrant aspect al vieţii curente în ţările socialismului de tip sovietic, şi aceasta nu pentru că ar fi existat chiar atâţia cetăţeni dornici de turism extern, ci pentru că
această restricţie nu îşi găseşte nici o justificare în teoria marxistă!
Fireşte, socialismul de tip sovietic a apărut exact în distonanţă cu previziunea marxistă: el nu a apărut în mod natural în ţările cele mai dezvoltate din punct de vedere economic, ci el a fost impus în ţări sărace, cu o economie subdezvoltată! În aceste condiţii, fireşte că bunăstarea promisă (pentru când se va fi ajuns în comunism) nu putea fi atinsă în doar câţiva ani sau câteva zeci de ani, iar la această situaţie se adăugau erori de decizie, erori de management economic, precum şi abuzuri, ceea ce făcea foarte plauzibil scenariul în care, dacă graniţele ar fi fost complet deschise pe sensul «ieşire, un număr îngrijorător de mare de cetăţeni ar fi dat bir cu fugiţii!
De altfel, acest fenomen nedorit se întâmplă chiar acum, în România capitalistă, membră a Uniunii Sovietice Europene cu Sovietul Suprem la Bruxelles. Milioane de români au plecat din ţară ca să muncească în străinătate, astfel încât România au rămas mai mult pensionari şi copii! Cine să creeze avuţia naţională? Din ce bani să fie plătite pensiile unor oameni care au contribuit vreme de zeci de ani la construirea unei ţări astăzi pe jumătate jefuite? Cum să poţi asigura o structură demografică sănătoasă, capabilă de a menţine România în limitele dezvoltării, nu în cele ale agoniei?
Justificările oficiale ale închiderii graniţelor au fost mai degrabă evazive decât reale. Fireşte, în orice stat din lume ai nevoie ca un organ al administraţiei publice de stat să îţi elibereze un paşaport ca să poţi părăsi teritoriul în mod controlat, chiar dacă nu intenţionezi să te mai întorci vreodată. Evident, orice stat îşi ia măsuri de precauţie, evaluează riscul de a nu te mai întoarce, verifică dacă nu ai datorii neonorate, dacă nu eşti căutat de poliţie, ş.a.m.d. Se mai poate obiecta că într-o economie socialistă planificată, nu poţi pur şi simplu să pleci, poate aveai un rol la locul tău de muncă, etc.
Cu toate acestea, în Republica Socialistă Federativă Iugoslavia, a fost posibil. Mulţi cetăţeni iugoslavi plecau, adesea chiar la muncă, în Germania şi Austria... şi se întorceau acasă, în Iugoslavia! «Călăul Tito» a fost un lider inteligent: şi-a dat seama că, în absenţa oricăror represalii, oamenii vor prefera să se întoarcă acasă (cu agoniseala lor, dacă salariile dintr-o ţară occidentală sunt mai mari), iar cei care nu... ducă-se învârtindu-se!
Această libertate în condiţiile unui socialism luminat a permis fostei Iugoslavii să devină cea mai mare putere economică din zonă, spre spaima Germaniei, care a fost nespus de fericită după 1990 să sprijine pe ascuns mişcările naţionaliste din Iugoslavia, contribuind astfel la destrămarea acesteia — Germania a fost primul stat occidental care a recunoscut independenţa Croaţiei şi a Sloveniei (s-au demascat!).
Rămâne ca element de reflecţie numărul de 190 de est-germani împuşcaţi mortal la Zidul Berlinului, la care se adaugă cca. alţi 400 de-a lungul graniţei cu RFG...
O consecinţă combinată a cenzurii şi a închiderii graniţelor, cu manifestări mai vizibile în România şi în URSS decât în alte ţări socialiste, o constituie... dispariţia unor nume, ori chiar rescrierea istoriei! De îndată ce o persoană pleca, «defecta», nu mai era socialistă, automat devenea un caz aparte de trădător: numele îi era şters din cărţi ori dicţionare (cu unele excepţii), lucrările îi dispăreau din biblioteci sau muzee, se făceau eforturi ridicole pentru a nega faptul că acea persoană a existat şi a însemnat ceva pentru acea cultură!
Fără doar şi poate, ar fi fost mult mai simplu şi mai onest să se recurgă la reacţii de genul:
«Tovarăşul (sau tovarăşa) X a avut contribuţii interesante din punct de vedere literar-artistic, din păcate s-a lăsat ademenit de mirajul occidentului şi a părăsit drumul socialismului. O parte a operelor sale rămâne de relevanţă pentru cultura noastă, în ciuda caracterului moral discutabil al autorului.» În absenţa unei astfel de reacţii raţionale, se obţine încă o manifestare a inconstanţei binelui şi răului, a caracterului schimbător al «adevărului».
Cu toate cele menţionate anterior, au existat în ţările socialismului de tip sovietic şi o serie de elemente pozitive ale evoluţiei acestora. Vom încerca să enumerăm pe scurt şi câteva reuşite ale socialismului de tip sovietic.
Dezvoltarea pe principiul necesităţii sociale, nu a profitului. Cel mai adesea, se compară dezvoltarea economică mai modestă din ţările socialismului de tip sovietic în 1989 cu situaţia celor mai dezvoltate state capitaliste, dar se uită două aspecte fundamentale: nivelul de sărăcie de la care au plecat ţările socialiste (Rusia se găsea practic în feudalism!), şi faptul că «marile puteri» au fost în majoritatea lor imperii coloniale!
Managementul centralizat a fost departe de a fi perfect, dar cu toate acestea, dezvoltarea socială şi economică a ţărilor socialiste a fost, vreme de decenii, extraordinară, chiar dacă unii nu vor să recunoască acest lucru. Chiar şi în Uniunea Sovietică, deceniul 1917-1926 a însemnat un imens salt înainte, anul 1926 fiind unul de referinţă şi pentru mai târziu — în 1954, deşi industria se dezvoltase foarte mult, zootehnia se afla sub nivelul celei din 1926, iar în 1963 URSS a fost nevoită să importe cereale din Canada, SUA şi România.
În România, în anii 1960 se puteau deja constata schimbări radicale: dezvoltare industrială pe toate planurile (de la industria uşoară la cea grea, trecând prin fabrici de medicamente), electrificare accelerată (baraje, hidrocentrale, termocentrale), construirea de cartiere întregi de locuinţe (în perioada 1951-1989 s-au construit aproape 3 milioane de apartamente; cartierele Griviţei, Bucureştii Noi, Titan, Balta Albă, Berceni, Floreasca, Drumul Taberei au fost construite practic în anii '60, ca şi o serie de cinematografe, teatre, case de cultură, Circul de Stat, Institutul Politehnic Bucureşti, Complexul Expoziţional), creşterea fără precedent a numărului de unităţi de învăţământ şi spitaliceşti (chiar dacă situaţia acestora se va înrăutăţi dramatic în anii '80), dezvoltarea reţelei rutiere naţionale (în acei ani s-au construit drumurile naţionale pe care mergem şi astăzi, România fiind la nivelul lui 1969 la nivelul unor ţări ca Franţa şi Italia, cu excepţia lipsei de autostrăzi; de altfel,
în 1969 se stabiliseră deja cei 3200 de km de autostrăzi care ar fi urmat să fie construite, păcat că acest lucru nu s-a mai întâmplat), ş.a.m.d. Ulterior, industria României s-a diversificat în multe oraşe ale ţării (prea multe pentru a le mai numi, erau zeci şi zeci de centre industriale; astăzi, majoritatea lor sunt oraşe moarte), şi au apărut platforme industriale bucureştene high-tech precum Pipera şi Băneasa (astăzi, cele 3 fabrici de componente electronice, fabrica de calculatoare electronice care fabricase minicalculatoarele CORAL mai performante decât PDP-urile originale americane, şi altele asemenea au fost falimentate), dar şi o serie de combinate siderurgice, fabrici de ciment care au umplut de ciment tot Orientul Mijlociu (astăzi, cumpărate de francezi şi nemţi, ca să producă sub nume străin un ciment mult mai scump), etc. etc.
Să nu uităm agricultura. În ciuda exceselor din perioada colectivizării forţate, modernizarea agriculturii a fost indiscutabilă: mecanizare, sisteme de irigaţii, metode moderne în zootehnie, etc. etc.
Dezvoltarea staţiunilor balneo-climaterice şi a litoralului românesc merită de asemenea menţionată. Din anii '60 până în anii '80, staţiuni precum Neptun-Olimp şi Mamaia au fost destinaţii preferate ale turiştilor occidentali, şi în acelaşi timp, sute de mii de români îşi petreceau anual concediul «la mare».
Toate acestea au fost posibile într-un timp mult mai scurt decât în situaţia în care deciziile ar fi fost lăsate «libere» în mâinile capitalului. Puteţi vedea cum astăzi, când România este o colonie de rang doi a Uniunii Europene («ni s-au» şi «ne-am» falimentat mai toate fabricile, iar acum vin Occidentalii să ne înveţe să facem cuie şi ligheane de plastic, de parcă am fi urangutani căzuţi ieri din bananier!), cum suntem agresaţi de reclame cu privire la «excepţionalitatea» unui detergent faţă de altul (toţi fiind la fel de proşti), şi ni se predică «genialitatea» unor înălbitori pe bază de hipoclorit de sodiu, de potasiu sau de calciu (altminteri, în fabricaţie curentă în Franţa anilor 1900 ca «eau de Javel»), la care se adaugă cireaşa de pe tort, cei pe bază de peroxid — asta când nu ni se dă de înţeles că o oarecare napolitană sau gumă de mestecat ar fi la fel de revoluţionare ca primii paşi ai omului pe Lună!
Cum ar fi fost România în 1989 dacă am fi rămas debuşeul Europei Occidentale în toată această perioadă? Vi se pare că Grecia capitalistă are vreun nivel de dezvoltare notabil? Fără milioanele de turişti care vin să admire vestigii milenare, grecii ar face foamea la greu!
Românii care n-au apucat să trăiască anii de dinainte de 1980 nu sunt conştienţi de dezvoltarea economică avută, şi de nivelul de trai care a crescut în mod constant până la un punct.
Nu-i mai puţin adevărat că anii 1970 au dus la o anumită stagnare economică în ţările blocului sovietic, în parte datorită şocului petrolier din 1973-74, în parte datorită creşterii datoriei externe (industrializarea accelerată a costat), şi mai apoi şi ca urmare a unor decizii economice eronate — la noi, încăpăţânarea lui Ceauşescu de a ne plăti integral datoria externă în anii '80 a fost suprema tâmpenie.
Totuşi, majoritatea cetăţenilor dispuneau în 1980 de electrocasnice şi electronice la un nivel comparabil cu ţările dezvoltate, iar prin schimburi economice frăţeşti, produse ale industriilor poloneză (Unitra), cehoslovacă (Tesla), sovietică (VEF şi multe alte mărci), germană (RFT, Ziphona) au venit să completeze oferta naţională. Până la reducerea nebunească a timpului de emisie a TVR, timpul însumat de emisie zilnică al celor 2 programe ale acesteia era, prin 1978, egal cu timpul de emisie însumat al celor 2 canale de televiziune pe care le avea Franţa în 1968!
Fireşte, anii '80 au fost dificili pentru majoritatea românilor, dar aceasta este o altă discuţie — penuria de alimente, piaţa neagră, întreruperile de electricitate, lipsa de căldură...
Eliminarea inutilului, frivolului şi dăunătorului din prim-planul vieţii sociale. Singurul element pozitiv al cenzurii a fost că s-au eliminat jegurile care astăzi se pot vedea la orice chioşc de ziare: sute de publicaţii cu ţâţe pe copertă şi cu «povestiri cutremurătoare din viaţa vedetelor» în interior. În anii '60-'70 s-au tipărit sute de mii de titluri de carte, în tiraje de până la 100000 de exemplare pe titlu şi pe ediţie (foarte multe traduceri din literatura occidentală!), iar acele cărţi chiar se vindeau, erau căutate, se citeau. Reviste precum «Ştiinţă şi Tehnică», «Tehnium» sau «Cinema» se publicau pentru că umpleau o nevoie a cetăţenilor, nu pentru că jumătate din pagini ar fi fost pline cu reclame la te miri ce produse care să susţină costurile de producţie şi distribuţie — da, în acea vreme cei câţiva lei plătiţi pe un exemplar chiar acopereau costurile!
Tineretul acelor vremuri putea găsi o sumedenie de lecturi interesante şi motivante, elemente care să-i trezească interesul şi să-l direcţioneze spre viitor. Astăzi, în această lipsă totală de busolă, probabil că mai toţi doresc să lucreze în publicitate ori să devină oameni de afaceri.
Eradicarea analfabetismului şi răspândirea educaţiei în rândul maselor. Programul de alfabetizare a fost o reuşită certă a acelor ani, o dovadă a faptului că acolo unde există voinţă politică şi o direcţionare a eforturilor şi a resurselor în acest scop, chiar se poate. S-au adăugat la eforturile propriu-zise măruri precum turnee teatrale la sate, înfiinţarea de biblioteci comunale şi cămine culturale, «Cartea prin poştă», bibliobuze.
Gratuitate în sănătate şi educaţie. Acesta a fost încă unul din pilonii dezvoltării socialiste. Învăţământul universal şi gratuit a permis multora să-şi depăşească condiţia din care cel mai probabil că n-ar fi ieşit altfel. Asistenţa medicală şi sănătatea s-au îmbunătăţit simţitor în anii '60-'70, mai puţin însă după interzicerea avortului la cerere prin Decretul 770/1966 (mijloacele contraceptive s-au făcut tot mai rare după aceea, dar prezervative se mai găseau chiar şi în anii '80, deşi nu la farmacie sau la debit, ci la... parfumerie).
Problema, în cazul României, a fost oprirea investiţiilor în sănătate în a doua jumătate a anilor '70, cu efecte deosebit de negative. România a fost de altfel singura ţară din blocul sovietic în care s-a decis, într-un mod absolut de neînţeles (să ne spună doctorul Oprescu: oare cum de nu s-a găsit absolut nimeni care să lupte pentru o decizie raţională?), înlocuirea ambulanţelor de tip dubă («TV»-urile atât de populare în anii '60) cu coşciugele umblătoare în care nu se putea acorda asistenţă medicală, acele «Dacia break», singurele «Salvări» ale anilor '80!
Egalitatea în drepturi între sexe, etnii şi naţionalităţi. Adevărata egalitate între sexe s-a născut în ţările socialiste, nu cred că mai trebuie demonstrat acest lucru. Ştiaţi de pildă că, într-o ţară precum Franţa, până la legea din 13 iulie 1965, femeile aveau nevoie de acordul soţului (sau al tatălui, dacă erau nemăritate) pentru a-şi alege o profesiune sau pentru a deschide un cont bancar?
O relativă echitate socială şi etică a veniturilor — bazate pe cantitatea, calitatea şi importanţa socială a muncii prestate. Alt principiu de bază al socialismului. Nivelul salariului nominal varia la un moment dat într-o plajă de la 1x la 12x, nu ca în capitalism, unde unii indivizi pot câştiga milioane şi milioane pe lună sau chiar pe zi, eventual nefăcând nimic util, dar beneficiind de privilegiul de a deţine (sau a fi moştenit) mijloace de producţie sau valori imobiliare.
Ocuparea integrală a forţei de muncă, asigurarea unui loc de muncă. Un aspect deosebit de important, şi un drept fundamental al omului: acela de a putea munci în vederea asigurării celor necesare unui trai decent.
Posibilitatea cetăţeanului de a-şi planifica viitorul. Aceasta este legată de siguranţa faptului de a şti că şi mâine vei fi util societăţii, că vei avea un loc de muncă şi un venit pe care să te poţi baza, că îţi poţi întemeia o familie fără teama că te poţi trezi şomer şi în stradă. Majoritatea cetăţenilor erau chiriaşi «la stat» pe sume simbolice (aceasta este valabil şi astăzi în Cuba, unde nimeni nu poate deţine o locuinţă, ci o poate numai folosi sau schimba cu alta, dar se poate lăsa moştenire «repartiţia», acolo unde se justifică), dar s-au construit şi locuinţe care s-au vândut populaţiei (la sfârşitul anilor '60 şi apoi în anii '80). Creditele se puteau face la aşa-numitele Case de Ajutor Reciproc, cu dobândă practic nulă.
Notă: Aceasta este ultima postare de pe acest blog semnată Béranger. Predau ştafeta tovarăşilor de redacţie şi le doresc succes în continuare...
.jpg)
