Banda Opriti Blocajul

L'Avant-garde

"L’Avant-garde" este un blog colectiv prin care dorim sa construim o tribuna politica deschisa tuturor, incercand insa in acelasi timp sa incurajam si sa reunim opiniile de stanga sub un singur stindard.

1/19/2010 03:53:00 PM

Social-Democraţia de dreapta

Publicat de Jethro |

Am citit recent un articol amuzant pe blogul d. Adrian Nastase: «Sinteza de idei pentru PSD». Nu m-am putut abtine sa nu scriu putin despre aceasta «revolutie» in PSD, mai ales dupa ce l-am vazut pe d. Nastase la Antena1 (cred) vorbind despre imburghezirea unor lideri ai partidului.

In articolul mentionat dansul chiar avertizeaza ca "afişarea unui lux exagerat de către liderii partidului nu cadrează cu imaginea unui partid social-democrat". Sigur ca micile scapari mic-burgheze precum colectiile de tablouri, de carti rare, pasiunea pentru vanatoare si colectiile de arme, sunt permise. Nu sunt permise lucruri care bat la ochi (avioanele personale, maybachurile), sfatuind-i parinteste pe cei in cauza sa se axeze mai degraba pe actiunile caritabile (pentru iertarea pacatelor).

Si uite asa, Nastase si-a pus basca pe cap si a pornit lupta de clasa. Intai avertizeaza marile concerne sa nu mai asupreasca poporul ("PSD ar trebui să se poziţioneze ca singura forţă politică care îi apără pe cetăţeni faţă de abuzurile băncilor şi a concernelor multinaţionale") desi PSD-ul a adus una din companiile care au jefuit la modul cel mai urat aceasta tara: Bechtel. In alt loc vorbeste de clasa muncitoare, iar intr-un altul de identificarea cu "o anumita clasa" (a fost mai prudent aici) etc.

Noua linie ideologică e plina de astfel de lozinci spuse pe jumatate (gen "Sa zdrobim inegalitatea si...sa salvam sectorul bancar!"). Chiar si asa, in final, Nastase se scuza oarecum pentru «curajul» de mai sus si ii lasa pe stapani sa inteleaga ca a fost vorba de o gluma, de o strategie de marketing politic (pe timp de criza e la moda sa vopsim in rosu gărduleţul roz al social-democratiei de dreapta): "PSD ar trebui să se apropie mai mult de reprezentanţii mediul bancar extern şi de mediul serviciilor, acestea fiind adevăratele forţe care fac posibilă câştigarea logistică a alegerilor". In alt loc isi arunca iar cenusa in cap: "Trebuie accentuat faptul că PSD nu este un partid comunist" etc.

Frumoasa echilibristica! Tipica pentru un social-democrat de dreapta care face intotdeauna jocurile neoliberalismului si respecta interesele corporatiilor cu mai mult zel decat liberalii insisi, de frica sa nu fie considerat comunist. O noua stanga nu va putea sa apara niciodata din sanul unui partid preocupat sa «nu deranjeze», partid care sta in coada partidelor de dreapta cersind cateva functii in guvern (desigur sub pretextul ca atata se poate face: "contextul internaţional este nefavorabil stângii, neoliberalismul continuă să fie dominant, ideologic şi instituţional").

Social-democratia de dreapta este preocupata sa respecte cu sfintenie cadrul ingust trasat de stapanii neoliberali, dicolo de care nu se mai afla chipurile decat paria, forţele sovietice, anarhistii inarmati cu bombe, persoane cu convingeri antidemocratice etc. Social democratii au crezut aceasta poveste si asa ca ei sunt preocupati "să fie promotorul unei economii sociale de piaţă", "să se apropie mai mult, să-şi explice viziunea acelor angajaţi din mediul privat" (eventual direct patronii), sa se apropie de reprezentantii mediului bancar extern, de "atragerea de investiţii occidentale prin oferirea de facilităţi fiscale, concesionare de terenuri şi forţă de munca ieftină" etc.

Cam acestea sunt directiile social-democratiei de dreapta, aflata in coada neoliberalismului mondial si in serviciul corporatiilor. O politica care a lasat mînă libera corporatiilor sa se imbogateasca, redistribuind prea putin la nivelurile de jos ale societatii.

Pe blogul colaboratorului nostru N.Raducanu am gasit cateva aprecieri corecte privitoare la evolutia laburistilor, aprecieri aplicabile si social-democratilor romani: "Ideea de baza a laburistilor in ultima jumatate de secol a fost ca socialismul nu e necesar deoarece sistemul capitalist poate genera mai multa bogatie decat oricare alt sistem, iar singurul lucru pe care stanga trebuie sa-l faca e sa asigure o mai justa distributie a ei. Dar din 1970, odata cu accelerarea globalizarii, acest lucru a devenit tot mai dificil si, in cele din urma a subminat baza traditionala a partidului laburist, ca de altfel a tuturor partidelor social-democrate. Incepand din 1997 partidul laburist si-a insusit integral ideologia, mai bine spus teologia, fundamentalismului pietii libere globale. Marea Britanie si-a dereglementat pietele, si-a vandut industriile celui ce a oferit mai mult, a incetat de a mai produce pentru export si si-a investit toti banii in servicii financiare, devenind paradisul banilor spalati."

Aceasta este si noul drum pe care se incadreaza PSD, numai ca fiind criza, este nevoie de cateva parole stangiste pentru a da un nou look acestui fals socialism. O Noua Stanga trebuie sa preia stafeta de la batrana social-democratie, obosita si doborata in genunchi in fata neoliberalismului. Aceasta Noua Stanga trebuie sa lupte pentru a construi o alta Uniune Europeana: autonoma fata de hegemonia americana, alternativa la capitalism ca model social si politic, activa impotriva militarizarii tot mai accentuate si a razboiului, in favoarea protectiei mediului inconjurator si a respectarii drepturilor omului, inclusiv a celor sociale si economice.

1/18/2010 01:34:00 AM

CAPITALIŞTI DE TIP FEUDAL

Publicat de N. Raducanu |

Reproduc mai jos un articol al ziaristului elvetian Frank A. Meyer din revista germana de cultura politica "Cicero".

Capitalisti de tip feudal


La 11 septembrie 1973 a avut loc in Chile puciul generalului Augusto Pinochet impotriva presedintelui ales Salvador Allende. Sub dictatura lui Pinochet au fost arestati 35.000 de adversari si critici ai regimului, multi au fost torturati, femeile - violate, mii de personae - ucise. Grozaviile regimului Pinochet au fost descrise intr-un raport al guvernului chilian, prezentat opiniei publice de insusi presedintele tarii, social-democratul Ricardo Lagos.

In cea de a doua jumatate a anilor 70, cand zbirii lui Pinochet se dezlantuiau zi si noapte, ideologii neoliberali numiti "Chicago Boys" deoarece se laudau ca fac parte din scoala de gandire a economistului american Milton Friedman, au acaparat intreaga economie. Chile a devenit terenul de experimentare al neoliberalismului. S-a experimentat pe oamenii ce au fost dati fara aparare pe mana economismului pietii. Regimul violent al lui Pinochet a sugrumat toate libertatile cetatenesti si totodata a acordat toate libertatile celor mai puternici din economie. Samanta neoliberala a incoltit : bogatii au devenit mai bogati, iar cei saraci s-au scufundat fara fund. Centrul orasului Santiago stralucea de magazine luxoase, iar in provincie domnea o mizerie cumplita. Nici o protectie sociala nu ii mai apara pe cei care fusesera marginalizati de economia neoliberala. Neoliberalismul pretinde ca ar fi ideologia libertatii, conform dogmei ce afirma ca libertatea totala a economiei inseamna libertate pentru societate. In Chile libertatea economica corespundea unei lipse totale de libertate a societatii, sub calcaiul generalilor si a acelor "Chicago Boys".

Iar astazi, dupa 37 de ani, lacomia neoliberala cucereste intreg globul, fara nici un pic de sentiment si sensibilitate pentru drepturile si demnitatea oamenilor. Paradoxal in China se desvolta in proportii uriase fenomenul ce a avut loc in Chile. Zeci de milioane de oameni sunt asupriti de o economie capitalista lipsita de scrupule. Regimul comunist ofera capitalismului occidental spre exploatare o armata de muncitori prost platiti. Regim comunist ? Partidul isi cedeaza treptat din autoritate economiei, isi limiteaza dictatura la tinerea poporului sub dominatie si se transforma astfel dintr-o dictatura de stanga, intr-una de dreapta.

Tocmai asta ii place capitalismului neoliberal mai mult decat orice : un popor docil, care asculta de ordine. Astfel, in cel mai scurt timp, s-a facut din Shanghai o metropola stralucitoare a huzurului economic, fara ca locuitorii sai sa se planga de salariile mizere, de lipsa de securitate a locului de munca sau de normele de munca prea ridicate. Iar in Europa managerii spun ca si continentul nostru trebuie sa ia exemplu de la chinezi. Casta de manageri globalizati a ridicat invatamintele baietilor de Chicago ai scolii lui Milton Friedman la rangul de manifest capitalist : conducatorii economiei nu trebuie sa se preocupe decat de obtinerea profitului. Raspunderi sociale, oare cine mai are nevoie de asa ceva ? Ca si marxismul cu comunismul sau, tot asa si neoliberalismul poarta trasaturile unei religii infrumusetate stiintific. Cea a unei gandiri salvatoare, ce este venerata chiar si de unii fosti adepti ai stangii radicale, caci stimuleaza reflexele autoritare deprinse de ei anterior, actionand insa de aceasta data cu semn schimbat.

Care e efectul pe care in democratia noastra il are noua credinta economica ? Posesorii de capital financiar si patronii de firme se comporta tot mai des ca adevarati stapani ai societatii. Cine nu se supune, fie ca salariat ce trebuie sa renunte la drepturi, fie ca legislator ce trebuie sa reformeze cum i se cere, este amenintat si pedepsit, fie prin desfiintarea locului de munca, fie prin tragerea pe linie moarta. Aceasta atitudine neofeudala se consolideaza prin practica feudala a puterii. Dar este compatibil capitalismul modern, globalizat, cu ordinea noastra democratica ?In fapt neoliberalismul presupune o societate dominata si supusa, caci o societate libera nu isi lasa soarta pe mana nici a unei pieti idealizate, nici a unei elite economizate. Din contra, ea isi ia soarta in propriile maini si imblanzeste economia, o obliga la responsabilitate fata de societate. Numai un astfel de capitalism cu fata umana este de conceput. Numai el poate face ca democratia sa se opuna dictaturii. Comunismul a disparut. Oare au disparut odata cu acesta si obligatiile democratice ale capitalismului ? Dispare acea democratie careia economia ii este subordonata?

Cu toate ca in campania electorala au acuzat pensiile si salariile "nesimtite" de la institutiile statului, dupa alegeri, Traian Basescu si Emil Boc i-au oferit un salariu fabulos unui apropiat politic.

Este vorba de Ionut Popescu pe care l-au numit in functia de sef la Fondul Proprietatea si care beneficiaza acum de un venit lunar de 20.000 de euro, informeaza Financiarul.

El a primit acest post la finele lunii decembrie cand au fost destituiti trei directori si inlocuiti la foc automat cu apropiati ai actualului regim politic PD-L. Toata aceasta miscare a costat jumatate de milion de euro si cheltuieli lunare apropiate de cele din "vechiul regim".

Mai mult decat atat, pentru ca actionarul majoritar al FP este statul, prin Ministerul Finantelor, toata aceasta nota de plata este achitata din bani publici.

Surse din cadrul FP au confirmat pentru Financiarul ca fostul consilier al prim-ministrului va primi aproximativ 20.000 de euro lunar, fata de aproximativ 800 de euro cat incasa sa-l consilieze pe Emil Boc.

"Uitati-va si la salariul doamnei de la Fondul Proprietatea (...) un salariu urias. Asta este nesimtirea politica si arata cat de lacoma este clientela politica, lacoma si fara respect, dar cu buna tolerare de catre Guvern", declara la sfarsitul anului 2008, Traian Basescu.

Acum insa, apropiatul sau primeste acelasi salariu "nesimtit".

Contactat, Ionut Popescu nu a dorit sa faca prea multe comentarii despre castigurile lunare. A precizat insa ca are un contract "mai putin avantajos decat al predecesoarei" din punctul de vedere al salariilor compensatorii ori al bonusurilor, dar nu s-a aratat dispus, "cel putin deocamdata", sa faca publica suma pe care o incaseaza lunar.

Sursa: Ziare.com

1/15/2010 01:08:00 AM

Probabil că nu există nici un dumnezeu...

Publicat de Jethro |


Nu cred ca ii pot interesa pe multi dintre cititorii blogului comentariile publicate mai jos, insa m-am gandit ca transferarea lor de pe blogul lui Adrian Avarvarei pe «l’Avant-garde» poate avea un rol benefic in cele din urma . Vreau sa arat in ce stadiu de incrancenare si ura sincera poate sa ajunga un individ atunci cand interlocutorul sau se declara de stanga. Astfel de reactii furibunde, devin tot mai obisnuite in blogosfera pentru ca acesti indivizi nu mai pot tolera diversitatea opiniilor si cauta sa inabuse orice critica la adresa sistemului, sub etichetarea adversarului drept comunist.


Redau pentru inceput un fragment din cartea “Republica absenta” (prof. Daniel Barbu), de care am aflat citind articolul lui N.Raducanu «Despre anticomunismul postcomunist»: “Un caz elocvent si dramatic este disparitia aproape completa a ideilor de stanga dupa caderea totalitarismului. Esecul regimului este aproape unanim identificat cu esecul ideilor la care regimul a recurs pentru a-si legitima utilitatea istorica. Marxismului vulgar oficializat de comunism i se opune astazi un liberalism didactic, format din idei fragmentare, din sentinte si formule mnemotehnice, un liberalism construit din elemente disparate, preluate din surse diferite (etica, economie, filosofie) si care recurge cu exclusivitate la logica invatarii. Ca si cum acest liberalism expurgat si rudimentar ar fi ultimul pedagog al democratiei.

Iata comentariile (pentru exemplificare):

Logosfera:
Valoarea bunurilor nu tine cont de volumul de munca depus. Un om care sapa o groapa cu lopata in 5 ore nu va fi platit de 50 ori mai mult decat se plateste pentru a face acea groapa cu un excavator. Iar banii sunt tot o marfa. A carei valoare este, din pacate, gestionala de bancile nationale si nu de piata.

E interesant insa cum cineva, poate prezenta avantajele societatilor de culegatori-vanatori, vorbind in fata unei camere video de inalta definitie.

Jethro:
Dar pe aia care au construit excavatorul ii uiti? Sau munca lor nu se cumuleaza in valoarea excavatorului care se uzeaza sapand si respectiva groapa?

Logosfera:
Cresterea progresului tehnologic inseamna cresterea productivitatii. Numarul de ore lucrate pentru producerea unui excavator care sapa 1000 de gropi + numarul de ore lucrate pentru folosirea excavatorului la saparea a 1000 de gropi < numarul de ore necesar pentru productia de 1000 de gropi folosind sapa + numarul de ore necesar pentru producerea sapei folosite la saparea celor 1000 de gropi

Jethro:
“Cresterea progresului tehnologic inseamna cresterea productivitatii” – complet de acord pana aici. DAR – e complet amuzant sa aflu ca volumul de munca cumulata intr-un excavator (otelul folosit la producerea lui = munca in ind.extractiva, subcomponentele, munca inglobata in robotii folositi in productie si chiar forta de munca directa) este mai mica decat volumul de munca depus in producerea unei sape (o bucata de lemn cu un fier in capat).

Valoarea bunurilor tine cont de volumul de munca depus dar tu nu iei in calcul ca in 5 ore un excavator trebuie sa isi amortizeze valoarea (adica totalitatea cheltuielilor aferente producerii acestuia – adica munca altor oameni, oameni pe care nu ii vezi in momentul cand excavatorul sapa groapa).

Numarul de ore lucrate pentru folosirea excavatorului la saparea a 1000 de gropi este intr-adevar mai mica dar aici este alta discutie. Este vorba de productivitate si dupa cum pui problema ma faci sa cred ca nu ai foarte clare aceste notiuni in cap.

Sa reformulez ce ai scris tu (asa cum ar trebui ca sa fie corect ):

Numarul de ore lucrate pentru producerea unui excavator care sapa 1000 de gropi > numarul de ore necesar pentru producerea sapei folosite la saparea celor 1000 de gropi

numarul de ore lucrate pentru folosirea excavatorului la saparea a 1000 de gropi < numarul de ore necesar pentru productia de 1000 de gropi folosind sapa (aici vorbim de productivitate).

Logosfera:
am spus ca a+b c si b < d?
LOL. Cineva a lipsit la orele de matematica.

productivitatea oricum difera de la om la om. Saparea unei gropi de catre un student anemic dureaza mai mult decat daca e sapata de un culturist. In aceste conditii, studentul trebuie sa primeasca mai mult decat culturistul daca sapa aceeasi groapa? Aberatiile la care se poate ajunge folosind aceeasi logica sunt nenumarate. Atunci cand iti zugravesti casa stabilesti cat ai de plata in functie de ceea ce vrei sa faci in casa respectiva (in functie de valoarea subiectiva pe care o acorzi "produsului") sau a numarului de ore lucrate de zugravi (folosesti o masura "obiectiva" si anume munca)? Daca zugravul respectiv iti spune ca lucreaza 10 ore tu il platesti cu exact cat castigi tu lucrand 10 ore? Sau el trebuie sa ceara atat cat castigi tu lucrand 10 ore?

Logosfera:
erata
am spus ca a+b < c+d iar tu reformulezi in a > c si b < d?

Jethro:
Nu vreau sa fiu ironic dar am impresia ca nu ai avut prea mult contact cu economia la viata ta (aceasta nu este o jignire, intotdeauna e loc de mai bine).

In primul rand observ ca nu ai bine delimitate in cap notiunile de valoare si productivitate. Ti-am explicat mai sus insa tu tot o dai inainte cu “dureaza mai mult”…

Inca ceva: de ce ai spus a+b
“cand iti zugravesti casa stabilesti cat ai de plata(…)in functie de valoarea subiectiva pe care o acorzi “produsului”"

Nu, pentru ca in general nu tu stabilesti cat ai de plata ci vanzatorul (regulile productiei de marfuri). Platesti in functie de “valoarea subiectiva”?!?!

Cele zece ore ale zugravului inglobeaza nevoile lui nu si nu pe ale mele de aceea valoarea fortei de munca difera intre noi. Eu primesc 4000RON pe luna pentru a imi permite sa vad si o piesa de teatru, sa imi platesc cursuri de pregatire, sa imi cumpar o carte, toate pe langa nevoile de baza pe care si le permite si muncitorul din salariul lui mai mic.

Pentru ca valoarea bunurilor (deci si a fortei de munca, care este tot o marfa) TINE CONT (!!!) de volumul de munca depus pentru realizarea lor (in cazul acesta pregatire, cunostinte, experienta).

Te-ai abatut insa de la exemplul initial (in parte pentru ca nu ai inteles cum se pune problema) si ai intrat intr-o alta discutie: valoarea fortei de munca.

Am obosit sa iti explic si mai ma asteapta si alte treburi asa ca te rog sa mai intri pe l’Avant-garde pentru lamuriri suplimentare.

Logosfera:
In film se spune ca valoarea produsului depinde de munca incorporata. Pentru realizarea unei gropi folosind 2 metode diferite am adaugat si timpul necesare pentru implementarea metodei (realizarea excavatorului sau a sapei). Evident ca sunt multi factori care trebuie adaugati dar am simplificat “formula” la 2 factori.

Eu poate n-am facut economie, dar se pare ca tu n-ai facut matematica de ai reusit sa faci acea interpretare ilara. Eu n-am facut economie decat cativa ani, iar tu arati ca n-ai facut matematica toata viata

Cat timp ai stat tu in facultate ca sa inveti si sa faci in asa fel incat sa castigi 4000ron pe luna, cineva cu opt clase a muncit. Conform marxismului, daca tu iesi la pensie cu 8 ani mai tarziu decat cel care n-a facut liceul ar trebui ca, in decursul intregii voastre activitati, sa fi castigat la fel.

Alta problema matematica:
Valoare bunurilor = volumul de munca * X. Ghici ce e X? Exact: valoarea unei unitati de munca. Care in marxism se stabileste cum? Munca este si ea un bun pe care il ofer. Care este volumul de munca pentru obtinerea unei unitati de munca si care este valoarea unitatii de munca necesare unei unitati de munca?

Jethro:
Poate ai facut economie dar la carti citite. Te bag eu acum la recuperat:

“Dacă privim mărfurile ca valori, le privim exclusiv din punctul de vedere al muncii sociale materializate, încorporate, sau dacă vreţi, cristalizate în ele. În această privinţă, ele nu se pot deosebi unele de altele decît prin cantităţile mai mari sau mai mici de muncă pe care le reprezintă: de pildă, într-o batistă de mătase poate să fie încorporată o cantitate mai mare de muncă decît într-o cărămidă. Dar cum se măsoară cantitatea de muncă? Prin durata timpului de muncă, prin ore, zile etc. Pentru a folosi această măsură, toate felurile de muncă trebuie să fie reduse la muncă medie sau simplă, ca unitate a lor.” – K.Marx (Salariu, preţ şi profit)

Deci, intelegi ca o unitate de munca se masoara prin valoarea medie a timpului de munca necesar producerii sale? In America acest sistem a fost desavarsit de Frederick Winslow Taylor care a intordus in productie normarea muncii (“The Principles of Scientific Management”).

“Conform marxismului, daca tu iesi la pensie cu 8 ani mai tarziu decat cel care n-a facut liceul ar trebui ca, in decursul intregii voastre activitati, sa fi castigat la fel.” (?!@!#!?)

Logosfera:
Ca sa stii cata economie am facut eu la cartile citite ar trebui sa stii matematica elementara.

“Dacă privim mărfurile ca valori, le privim exclusiv din punctul de vedere al muncii sociale materializate, încorporate, sau dacă vreţi, cristalizate în ele.”
Lipseste rationamentul care duce de la “daca” (ipoteza) la “atunci” (concluzie). A legiferat Marx ca marfurile trebuie privite exclusiv dintr-un punct de vedere si asa facem.

Ce inseamna “cantitate de munca”? 2 oameni pot sapa 2 gropi, folosind aceleasi unelte in 2 durate diferite de timp. Evident ca o groapa nu-i mai scumpa decat alta si atunci valoarea muncii pe UNITATEA DE MASURA difera pentru cei doi indivizi. Toate felurile de munca trebuie redusa la o unitate de masura numita “munca medie”. Stabilita de cine? De stat? Nu merci.

“Dar cum se măsoară cantitatea de muncă? Prin durata timpului de muncă, prin ore, zile etc.” + “o unitate de munca se masoara prin valoarea medie a timpului de munca necesar producerii sale” rezulta ca unitatea medie de munca (in care se exprima cantitatea de munca) si care se exprima in ore este egala cu valoarea medie a timpului de munca necesar producerii unitatii medii de munca. Genial! Inteleg ca inegalitatile sunt greu de inteles dar nici macar o simpla ecuatie nu esti in stare sa intelegi?

Jethro:
Nu intelegi ce inseamna munca medie pentru ca nu ai notiuni elementare de statistica. Hai sa iti explic: daca eu fac o groapa in 10 minute, Adrian o face in 8 minute si Georgica face groapa in 12 minute, atunci media este de 10 minute (desigur in realitate esantionul este mai mare). Daca tu faci groapa in 30 minute eu te dau afara pentru ca nu respecti acest timp mediu si imi produci pierderi. Pe tine deci te reprezinta statul, dar statul in fund.

Logosfera, nu am inteles prea bine de ce spui ca “cineva a lipsit la orele de matematica”. De unde reiese? Reiese mai degraba ca tu nu stii nici matematica si nici economie. Nu pricepi ca unitatea de masura este minutul in cazul de mai sus iar valoarea sa medie este de 10 minute? E chiar asa greu matematicianule?

Logosfera:
Notiuni elementare de statistica am, stai linistit. Tu nu ai cunostinte elementare de matematica (probabil d’aia regurgitezi asa repede ce ti-au spus altii si nu prelucrezi deloc datele alea statistice).

Poti calcula munca medie pentru o meserie. Pentru a face acest calcul insa e nevoie de efectuarea unui studiu pe un esantion reprezentativ. Pentru fiecare activitate trebuie facut un astfel de studiu. O tara ar trebui sa stea in loc cateva luni pana strange toate aceste date. Daca nu vine statul si stabileste discretionar cantitatea de munca medie pentru fiecare activitate.

Sa comparam 2 activitati acum (sper ca poti sa-ti maresti perspectiva la mai mult de 10 min de munca pentru o activitate). Sa zicem ca se fac studii statistice care arata ca pentru a sapa gropi e nevoie de 1 ora munca medie/metru cub. In ce masuram activitatea unui profesor? 1 ora/ora de curs? Cum se incorporeaza studiile facute de profesor pentru a ajunge profesor? Se face 1,2ore munca medie/ora de curs? Totusi un gropar poate face 1 metru cub de groapa in mai putin de o ora, dar profesorul e musai sa faca 4 ani de facultate si sa consume 1 ora pentru fiecare ora de curs predata. Ce se intampla atunci, avem gropari care castiga mai mult decat un profesor (pentru ca poate produce mai multe gropi) sau i se va limita groparilor performanti timpul alocat muncii (are voie sa munceasca doar 4 ore pe zi)? In cazul 2, ce poate face in restul zilei? Isi mai poate lua un serviciu? Spre exemplu profesor part-time? Dar numarul de ore de curs disponibile este limitat, si, daca groparul ar fi acceptat ca profesor, unui alt profesor ar trebui sa i se reduca numarul de ore lucrate. Cine stabileste cine primeste si ce? Daca groparul e un profesor mai bun decat profesorul?

Ce se intampla insa daca, aflandu-se aceste norme/standarde tot mai multi vor sa se faca gropari si tot mai putini profesori? Probabil ca statul va trebui sa-ti dea fortat de lucru in alt domeniu decat cel in care vrei sa lucrezi.

Oricat ati vrea voi sa-l scoateti basma curata pe Marx, experimentul marxist nu poate sfarsi decat prin dictatura. Nu, nu dictatura proletariatului ci dictatura birocratiei.

***


Aici s-a incheiat obositoarea polemica pe care am avut neplacerea sa o port cu Logosfera. S-a incheiat pentru ca in final am inteles cu cine stau de vorba si mai mult am inteles ca nici un argument nu poate fi util celui care sta inchis in pătrăţelul sau de idei bine delimitate. As mai fi putut sa ii vorbesc despre normarea muncii in societatea capitalista si despre Taylor si alti pionieri capitalisti ai acestei activitati dar am pretentia ca interlocutorul sa stie si el partea lui teoretica. Altfel, timpul este o resursa pretioasa.

Acum aproape o sută de ani, autorul care a pus bazele managementului ştiinţific, Frederick Taylor postula principiul “Evidenţa strictă a timpului şi normarea muncii”, făcând un pas uriaş spre creşterea eficienţei în organizaţie (daca ar fi stiut cat de slab pregatiti vor fi urmasii sai ideologici…). Am sa ii dau sansa Logosferei sa mai invete intrucat acum mai am ceva timp liber si voi reproduce in continuare un pasaj din cartea Prof. univ. dr. Iacob Kerbalek «Economia Întreprinderii» (Gruber, 2004): "Normarea muncii presupune determinarea cât mai exactă a sarcinilor de muncă pentru fiecare lucrător.(…) Mărimea normelor de muncă se fundamentează pe determinări ştiinţifice; ele se revizuiesc periodic, stabilindu-se ca norme medii progresive, la un nivel situat între realizările cele mai bune şi cele mijlocii pentru o anumită activitate. Normele se pot stabili ca norme de timp (timpul fixat pentru executarea unei sarcini de muncă de către un lucrător cu o anumită calificare, în anumite condiţii tehnico-organizatorice), norme de producţie sau desfacere (cantitatea de bunuri sau echivalentul ei valoric, ce trebuie produsă/vândută într-o unitate de timp), norme de personal (numărul de lucrători cu o anumită calificare şi specializare necesar şi alocat unei diviziuni organizatorice din întreprindere sau pentru îndeplinirea anumitor operaţiuni). Normele se stabilesc de către personalul de conducere pe baza rezultatelor studiului muncii, a comparaţiilor cu alte întreprinderi şi a normativelor naţionale sau internaţionale. Normativele sunt mărimi stabilite prin generalizarea rezultatelor unor măsurări ale muncii în cele mai diverse condiţii pe eşantioane reprezentative."

In final vreau sa ii mai explic Logosferei ceva. A gresit inca de la inceput cand a afirmat ca "Valoarea bunurilor nu tine cont de volumul de munca depus". Nu o sa mai insist asupra ridicolului afirmatiei - acest lucru reise din comentarii, ci ma voi rezuma sa il trimit si de data aceasta la carte. Sau mai bine spus la carti, caci Logo are multe de recuperat.

Iata cum definea Adam Smith (un comunist desigur) valoarea: «Munca este deci masura reala a valorii de schimb a tuturor bunurilor (osteneala si greutatea de a-l dobandi)» - Avutia natiunilor

Ul alt comunist obsedat sa il scoata basma curata pe Marx a fost si David Ricardo. In 1817 (sic!) David Ricardo publica "Principiile de economie politica si de impunere" in care scria ca "masura valorii de schimb nu este, prin urmare, utilitatea, desi ii este absolut complet estentiala" si ca "avind utilitate , bunurile isi trag valoarea de schimb din doua izvoare: din raritatea lor si din cuantumul de munca necesar pentru a le obtine".

As putea continua lista la nesfarsit insa nu cred ca o voi face. Nici nu voi continua discutia cu respectivul individ intrucat nu are rost. Dupa cum spunea chiar Nicolae Iorga (daca tot am inceput sa dau citate) "Ataci o părere a unui prost şi te trezeşti cu prostul întreg în discuţie".

1/15/2010 12:32:00 AM

Securitate sau intimitate?

Publicat de Jose Luis Forneo |

Societatea fricii pune mereu siguranţa înaintea oricărui alt drept. Se pare că acum a venit rândul intimităţii noastre. Dacă ne gândim mai bine, e mult de când nu mai avem acest drept, iar azi, corespondenţa noastră electronică, conversaţiile telefonice, inclusiv libertatea noastră de a merge pe stradă fără a fi vigilaţi de mii de camere video îşi pierd din importanţă atunci când pe celălalt taler al balanţei se pune securitatea.

Cert este că isteria în faţa terorismului (deşi acesta este autoterorism) face ca în fiecare zi să fim mai dependenţi de agenţii de siguranţă, poliţie sau agenţiile de securitate. Iar după presupusul atentat de la Detroit se doreşte să se mai strângă o dată şurubul.

Scanerele autorizate de Hussein Obama pentru securitatea în aeroporturile americane ne lasă fără apărare în faţa ochilor lucrătorilor astfel că, după ce aceştia vor verifica să vadă dacă nu cumva avem asupra noastră vreun tip de armă de foc, vor putea constata şi pe unde anume avem şunculiţe sau pot explora orice alt colţişor al corpului nostru.

Un jurnalist britanic de la The Guardian, Paul Joseph Watson, a declarat, după ce a fost prezent la o simulare cu aceste scanere de ultimă generaţie, că organele genitale rămân „îngrijorător de vizibile”.

După cum se vede în fotografia alăturată, un singur click este suficient pentru a transforma negativul imaginii în pozitiv şi pentru a apărea în faţa lucrătorului de la aeroport sau a poliţiei aşa cum am venit pe lume. În principiu, imaginea este în negativ, deşi nici acest lucru nu ne protejează foarte mult nuditatea, după cum se poate observa.

Folosirea acestor scanere, chiar şi fără ca procesul de inversare a imaginii să fie dus la bun sfârşit, va viola, conform ziaristului englez, şi legile britanice contra pornografiei infantile.

Imaginile probă sunt la rezoluţie mică, dar scanerele din aeroporturi pot cu uşurinţă să capteze altele la o rezoluţie superioară.

Toate acestea în realitate nu contează, pentru că, aşa cum facem de obicei, cel mai probabil vom suporta şi această umilinţă şi vom defila ca oile în timp ce ei ne vor trata pe toţi drept terorişti, ne vor pipăi şi ne vor dezbrăca.


http://investigar11s.blogspot.com/2010/01/los-escaneres-hombres-mujeres-y-ninos.html?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+Investigar-11s+%28Investigar-11S%29

1/14/2010 04:06:00 PM

Fascismul, apărător al civilizaţiei?

Publicat de N. Raducanu |

Circula in aceste zile pe net o invitatie din partea unei fundatii G. Manu (legionare) prin care se anunta ca la biserica Sf. Ilie Gorgani din Bucuresti va avea loc o slujba de pomenire a celor doi fruntasi legionari Ion Mota si Vasile Marin, morti in razboiul din Spania. Totodata sunt invitati cat mai multi sa participe la Universitatea din Bucuresti la comunicarile unor “experti” in acest razboi, sub titlul “Apararea civilizatiei europene”. Este de presupus ca va fi un prilej de ridicare in slava a generalului Franco, care - alaturi de trupele hitleriste si fasciste - ar fi aparat cu vitejie civilizatia europeana amenintata de bolsevism.

Au trecut peste 70 de ani de la acest razboi si multi sunt cei care astazi ignora cauzele acestui razboi civil, cine era Franco, cum s-a desfasurat razboiul si ce s-a petrecut in Spania dupa razboi. Este deci un prilej ca in tara noastra sa se foloseasca, de unii politicieni ai extremei drepte, aceasta lipsa de cunostinte pentru a se atribui franchismului o valoare deloc meritata. Este insa un prim pas inainte de a fi ridicati pe postament Hitler si Musolini, iar odata cu ei, a nazismului si fascismului, care buneinteles au meritul ca luptand impotriva comunismului sovietic, ar trebui sanctificati.

Tema razboiului civil spaniol este prea ampla pentru a o prezenta intr-un blog. Sunt nenumarate lucrarile de istorie americane, britanice si franceze care clarifica rolul pe care l-a jucat acest conflict in confruntarea mondiala ce s-a dezlantuit in Europa dupa doar doi ani de la incheierea oficiala a lui. In acest razboi (numit civil, dar si cu participare a unor forte straine), au avut loc excese atat de partea nationalista, cat si de partea republicana. Pe front au participat de ambele parti brigazi internationale, formate in diverse tari europene fie de partidele extremei drepte, fie de cele ale extremei stangi. De partea republicanilor au luat parte scriitori celebri, ca de pilda Ernest Hemingway, George Orwell, Andre Malraux. Nu poate fi uitata asasinarea de trupele franchiste a celui mai renumit poet spaniol, Federico Garcia Lorca. Marelui ganditor spaniol Miguel de Unamuno i s-a interzis de generalii spanioli sa-si mai tina cursurile la universitate. Pentru a se aprecia cat de sangeros a fost acest razboi, redau mai jos din Wikipedia evaluarile atrocitatilor comise.

Atrocităţile din timpul războiului

Cel puţin 50.000 de oameni au fost executaţi în timpul războiului civil.[21][22] În lucrarea sa recentă şi actualizată privind istoria războiului civil din Spania, Antony Beevor „consideră că «teroarea albă» a lui Franco a dus la moartea a 200.000 de oameni. «Teroarea roşie» omorâse 38.000.”[23] Julius Ruiz trage concluzia că „deşi cifrele rămân disputate, s-au făcut cel puţin 37.843 de execuţii în zona republicană, şi cca. 150.000 de execuţii (inclusiv 50.000 după război) în Spania Naţionalistă.”[24] Un judecător spaniol a deschis o anchetă privind 114.266 de oameni executaţi şi dispăruţi în timpul războiului civil spaniol şi în perioada franchistă, între 17 iulie 1936 şi decembrie 1951. Printre acestea se numără moartea lui Federico García Lorca.[25][26]


Atrocităţile comise de Bando Nacional erau ceva obişnuit şi erau adesea ordonate de autorităţi pentru a eradica orice urmă de stângism în Spania; multe asemenea fapte au fost comise de grupări reacţionare în timpul primelor săptămâni de război. Printre acestea s-a numărat execuţia profesorilor
[27] (din cauza eforturilor Republicii de a promova învăţământul laic şi de a înlătura Biserica Catolică din sistemul de educaţie prin închiderea şcolilor religioase, ceea ce a fost considerat de Bando Nacional un atac la adresa Bisericii); omorurile în masă comise împotriva civililor din oraşele capturate;[28] execuţia persoanelor nedorite (inclusiv non-combatanţi[29] cum ar fi sindicaliştii şi simpatizanţii republicani cunoscuţi).[30] Un exemplu de astfel de tactici ale taberei naţionaliste a fost masacrul de la Badajoz din 1936.[31]

Tabăra naţionalistă a efectuat şi bombardamente asupra oraşelor din teritoriul republican, mai ales cu ajutorul voluntarilor Luftwaffe din Legiunea Condor şi de aviatorii voluntari italieni din Corpo Truppe Volontarie (Madrid, Barcelona, Valencia, Guernica, şi alte oraşe). Cel mai cunoscut exemplu de bombardamente în scop de instaurare a terorii a fost bombardamentul de la Guernica.

Actele de violenţă asupra civililor şi asupra bunurilor din partea Republicanilor au constituit ceea ce se numeşte teroarea roşie. Atacurile republicanilor asupra Bisericii Catolice, puternic asociate cu susţinerea acordată de aceasta vechilor monarhişti au fost deosebit de controversate. Aproximativ 7.000 de clerici au fost ucişi şi biserici şi mănăstiri au fost atacate. Aproximativ 13 episcopi, 4184 de preoţi de dioceză, 2365 de bărbaţi catolici (dintre care 114 iezuiţi) şi 283 de călugăriţe au fost ucişi. Relatări neverificate afirmă că unii catolici au fost obligaţi să înghită mărgele din rozariu şi/sau aruncaţi în mine, ca şi preoţi obligaţi să-şi sape propriile morminte înainte de a fi îngropaţi de vii.
[32] Papa Ioan Paul al II-lea a beatificat câteva sute de oameni ucişi pentru că erau preoţi sau călugări, iar Papa Benedict al XVI-lea a beatificat încă aproximativ 500 la 28 octombrie 2007

Aflându-mă în plin proces de traducere a unui text publicat în Franţa despre intelectualitatea românească consacrată de dreapta, dar şi despre noua generaţie de gânditori de stânga, ca şi contrapondere binevenită la „infailibilul” grup de dreapta, am avut surpriza de a descoperi că autorul articolului, Nicolas Trifon, a atins o chestiune care m-a preocupat şi pe mine. Aceea a toleranţei excesive şi puţin explicate faţă de generaţia 1927, a intelectualilor români simpatizanţi ai extremei drepte.

Personalităţi ca Mircea Eliade, Emil Cioran („în istorie numai iraţionalul, instinctivul, inconştientul este creator; Legiunea e iraţională, instinctivă; Legiunea e creatoare de istorie românească” – aşa justifica Emil Cioran decizia de apartenenţă la ideile legionare), Constantin Noica, Ion Barbu, Octavian Goga, Nichifor Crainic, Sextil Puşcariu au cel puţin trei lucruri în comun: au fost intelectuali remarcabili, au fost membri sau admiratori ai Mişcării Legionare ori ai extremei drepte şi se bucură, la nivel de imagine, de clemenţă şi chiar adoraţie din partea opiniei publice şi mai ales a elitelor actuale, în ciuda simpatiilor politice reprobabile.

De fapt, acest text este îndreptat împotriva acestor elite, fie ele scriitori, publicişti, directori de edituri şi împotriva indulgenţei lor respingătoare. Nu doresc ca atitudinea mea să fie considerată dispreţuitoare la adresa unor nume mari ale gândirii şi culturii româneşti pentru că nu este cazul şi nici nu este vorba despre asta acum. Dar tocmai apărarea şi încercarea de justificare cu orice preţ a trecutului politic al celor enumeraţi mai sus este o dovadă de dispreţ a celor care îi apără fără limită faţă de noua generaţie. O atitudine de castă. „Avocaţii” permanentizează acest exerciţiu grotesc de laşitate şi fac încercări repetate de dezideologizare a operei „incriminaţilor”, de separare a celor două concepte, pasiuni politice şi creaţie, slăvindu-i pentru incontestabilele lor merite şi contribuţii intelectuale, ca şi cum acestea ar ajunge cu vârf şi îndesat pentru a scuza apartenenţa la o mişcare extremistă. Ceva de genul „a fost de extremă dreapta, dar nu contează, a fost o minte genială”.

Iar dacă vreodată un asemenea demers de sinceritate şi, până la urmă, de asumare a unei realităţi pe care toţi o ştim, este început, invariabil e invocată scuza supremă: intelectualii de extremă dreapta nu ar fi intuit ce urma să li se întâmple evreilor în anii din timpul războiului, ceea ce nu se poate spune despre intelectualii comunişti, care ştiau ce anume se petrecuse în Uniunea Sovietică cu exterminarea claselor exploatatoare. Iar scuza numărul doi este aceea că motivaţiile unora dintre ei de a adera la Legiune aveau conotaţii... sacrale (cazul Eliade). Cu alte cuvinte, nu are rost să le judecăm decizia pentru că ea se află dincolo de puterea noastră de înţelegere.

Nu de aceeaşi toleranţă se bucură însă simpatizanţii mişcării de stânga, care nu sunt aşezaţi în panteonul valorilor la acelaşi nivel, fiind trimişi mai degrabă în zona mediocrităţii, chiar şi atunci când nu e vorba de opera lor prolecultistă. Simpatiile de stânga stigmatizează pe veci, dar pentru cele de dreapta, însă, se găsesc justificări.

Iată şi o parte infimă din articolul de care pomeneam, unde se vorbeşte de noua generaţie de stânga românească (din păcate, deocamdată aceasta se regăseşte doar în mediul universitar, funcţionând în circuit închis), cea care reproşează „generaţiei Liiceanu” tocmai cele expuse mai sus:

(...) Primii (n.r.: se referă la Gabriel Liiceanu, Horia Patapievici şi Vladimir Tismăneanu) au evoluat spre o plajă politică destul de amplă, pornind de la excluderea comuniştilor spre luări de poziţie neoconservatoare, care au culminat cu susţinerea fără echivoc a intervenţiei lui Bush în Irak. Cei din a doua categorie, sosiţi recent pe scena politică, nu manifestă nici un complex în a-şi afişa convingerile de stânga (extremă stânga), lucru nou în România. Ei fac o lectură critică a perioadei interbelice româneşti, valorizată în exces de către primii, care au tendinţa de a pune între paranteze aspectele mai puţin meritorii ale personalităţilor care au marcat această epocă, în special angajamentul fascist al câtorva dintre ei (...)”.

1/13/2010 09:03:00 PM

Despre anticomunismul postcomunist

Publicat de N. Raducanu |

Anticomunismul postcomunist

Imi permit sa va supun lecturii cateva pasaje cartea prof. Daniel Barbu - “Republica absenta” (ed. Nemira – 1999, pag. 93-106), caci - desi sunt peste zece ani de cand s-au scris cele ce urmeaza, ele par tot atat de actuale, ceeace ma face sa cred ca anticomunismul va avea o existenta indelungata pe plaiurile carpato-dunarene.

“S-ar spune ca una din cele mai comode atitudini intelectuale ale epocii postcomuniste este anticomunismul. Romania e dominata de un nou conformism moral si politic, ce se exprima sub forma unui patos stereotip si conventional al denuntarii trecutului totalitar. Cel care citeste astazi publicistica de opinie din Romania, fara sa cunoasca istoria celor care o fabrica si o anima, s-ar putea mira la gandul ca, in societatea romaneasca, comunismul a rezistat vreme de cinci decenii cu toate ca intelectualii de talent si oamenii de spirit i-au fost hotarat potrivnici. Acest ipotetic observator ar avea dreptul sa-si inchipuie ca ideologii partidului comunist au avut de indeplinit o sarcina extrem de grea, aceea de a face fata unei pleiade de infocati aparatori ai traditiilor nationale, ai liberalismului, ai democratiei crestine si ai altor curente de gandire ce au comun demascarea caracterului inuman al totalitarismului.

Citim peste tot ca sub totalitarism, romanii au fost lipsiti de putinta de a formula opinii politice, de a-si exprima gandurile, ca au trait sub imperiul fricii, asemenea unor fiinte traumatizate, in permanenta defensiva, framantate doar de grija traiului de fiecare zi. Aceste imagini epico-morale nu descriu insa societatea romaneasca din perioada totalitara, ci doar felul in care societatea romaneasca actuala este dispusa sa-si aminteasca de comunism.

Rolul acestor tablouri istorice nu este cel de a falsifica realitatea, ci de a explica ceeace nu poate fi explicat sau nu trebuie sa fie examinat pe cale rationala. Rolul intelectual si social pe care il indeplinesc este acela de a-i scuti pe purtatorii de cuvant ai “societatii civile” romanesti de obligatia de a-si privi in fata trecutul. Sarcina lor pare aceea de a desvinovati. Comunismul ne este prezentat ca un fel de stihie istorica ce s-a abatut din senin asupra unor romani lipsiti de reflexe morale, anihilandu-le pe de-a-ntregul vointa.” (...)

“Tehnica adoptata azi de anticomunistii postcomunisti este cea a excluderii trecutului, mai precis a propriului trecut, din analiza comunismului. Istoria comunismului nu este interogata, ci denuntata ; nu este anchetata, ci condamnata. Intrebarea iscoditoare si tulburatoare “de ce a durat comunismul atat ?” este sistematic inlocuita de exclamatia gratuita si pur retorica : “cum a fost posibil sa se intample asa ceva in Romania !”. Cu alte cuvinte, nu cauzele fenomenului totalitar ar trebui sa ne preocupe, ci efectele sale cele mai dramatice din planul represiunii violente sau oculte.” (...)

“Un caz elocvent si dramatic este disparitia aproape completa a ideilor de stanga dupa caderea totalitarismului. Esecul regimului este aproape unanim identificat cu esecul ideilor la care regimul a recurs pentru a-si legitima utilitatea istorica. Marxismului vulgar oficializat de comunism i se opune astazi un liberalism didactic, format din idei fragmentare, din sentinte si formule mnemotehnice, un liberalism construit din elemente disparate, preluate din surse diferite (etica, economie, filosofie) si care recurge cu exclusivitate la logica invatarii. Ca si cum acest liberalism expurgat si rudimentar ar fi ultimul pedagog al democratiei. Recursul la un astfel de discurs nu are doar rostul de a marca trecerea elitelor de partea ideilor invingatoare. Liberalismul prezinta, in plus, avantajul de a oferi partizanilor sai un fel de scutire etica de a purta povara trecutului, ades stanjenitor in context democratic. Devenind liberali dupa 1989, fostii practicieni ai “socialismului stiintific” nu se mai simt datori sa-si explice trecutul. A fi liberal acum este un mod confortabil de a prelungi etica iresponsabilitatii si de a nu fi obligat sa te raportezi la o etica a convingerii. Anul 1989 nu a adus decat o schimbare a continutului dogmatic al discursului public, fara sa-i modifice regulile de producere si reproducere, ori functia sociala. Societatea civila – unanim celebrata ca o alternativa democratica la puterea neo-, post-, sau cripto-comunista – nu este de fapt decat “ultima ideologie” a secolului 20. Gandirea unica, simplificatoare si exclusivista ramane tentatia irezistibila a intelectualului roman. In ordine intelectuala, dreptatea apartine mereu cuiva, se manifesta nu atat ca acceptare a fortei unei valori, cat ca recunoastere a puterii anumitor persoane. Intelectualii romani nu sunt critici fata de putere decat atunci cand autoritatile politice considera fireasca aceasta critica. Intelectualul roman era carlist sub regimul lui Carol, nationalist si anticomunist sub regimul antonescian, burghezo-democrat de stanga sub guvernul Groza, marxist-leninist si patriot sub regimul comunist. El nu se afla in opozitie decat atunci cand , ca inainte de 1938 sau dupa 1989, institutia opozitiei este tolerata, cu mai multa sau mai putina ingaduinta. De altfel, intelectualul roman nu accepta sa fie in opozitie decat din dorinta de a ajunge cat mai repede la putere. Iata unul dintre motivele pentru care a fost neaparat necesar ca rasturnarea comunismului romanesc sa ce faca pe o cale revolutionara, nu pentru ca natura acestuia s-ar fi dovedit mai represiva decat in alte parti ale Europeide est, ori liderii lui s-ar fi aratat mai hotarati sa nu cedeze puterea. Ci pur si simplu pentru ca partidul unic nu a avut interlocutori cu care sa-si negocieze succesiunea.S-ar spune ca revolutia a fost forma prin care totalitarismul insusi a inventat societatea civila.” (...)

“Paradoxul ce strabate interventiile publice ale intelectualilor epocii post-totalitare si ale ideologiilor societatii civile este ca acest tip de interventie apartine in mod natural varstei totalitare. Dupa caderea comunismului intelectualii rostesc acele cuvinte pe care ar fi trebuit sa i le adreseze pe cand se afla in plina putere. Ei incearca sa indeplineasca, intr-o societate potential democratica, functia pe care au refuzat, de regula constient, sa si-o asume in societatea totalitara.Ei pot avea dreptate, si au avut-o in numeroase ocazii. Dar aceasta dreptate este construita pe impostura si, ca atare, lipsita de orice capacitate de convingere. Pentru ca - oricat ar fi de justificat acest lucru dintr-o perspectiva - este in fond inacceptabil moral ca cei ce s-au supus si adesea au elogiat comunismul, sa celebreze astazi democratia si societatea civila ca si cum cele doua atitudini ar fi perfect coerente si in deplina continuitate.Astazi intelectualul roman se rafuieste – dupa regula incriminarii si a denuntului – cu o putere ce nu mai exista. Intelectualul roman nu dezbate, ci combate. O dezbatere presupune ca ambele parti pot avea dreptate si ca sunt dispuse sa isi acorde in final dreptate una celeilalte. A combate implica un refuz prealabil al justetei pozitiei celuilalt. Dezbaterea este un mod de a-ti apara convingerile si de a arata ca pozitia celuilalt poate fi tot atat de vrednica de respect ca si a ta. Combati atunci cand consideri ca te afli in posesia unor certitudini ce nu pot suferi nici un fel de amendament sau corectie atunci cand sunt examinate de un tert. Intelectualul care combate este unul care substituie certitudinile convingerilor, este un carturar care tradeaza ideile.”

1/13/2010 02:53:00 PM

Troţki despre Masonerie

Publicat de Jethro |

Cautand zilele acestea pe internet cateva informatii legate de Revolutia din 1917 am ajuns cu totul intamplator pe un site neolegionar. Nu am zabovit prea mult timp asupra articolului dar ceva mi-a atras totusi atentia – obsesia gardistilor privitoare la legatura dintre comunisti si masoni. Iata o mostra de intelepciune «verde» preluata de pe acest site: «Revolutia bolsevica este opera masoneriei revolutionare. Lenin era sprijinit de lojele defetiste europene, iar Leiba Braunstein, zis Leon Trotki, era sprijinit de puternicul ordin masonic evreiesc B’nai Brith, in frunte cu marele bancher Jacob Schiff».

Citind aceste inpetii, scrise probabil in taberele de creatie neolegionare intrucat autorul nu mentioneaza nici o sursa pentru informatiile furnizate, m-am gandit ca ar fi bine pentru restabilirea adevarului sa public pe blog cateva din afirmatiile lui Trotki despre Masonerie. Mai mult, in partea a doua a articolului voi reproduce un fragment din volumul "Marele Orient al Romaniei: Cine? Cum? De ce?" publicat de Mircea Deaca (Mare Maestru al Marelui Orient din Romania) la Editura Libra, pentru a dezvalui si mai clar adevarata legatura dintre comunism si masonerie.

I. Trotki despre Masonerie.

"Noi avem nevoie in Partidul Comunist, sa aparem in fata clasei muncitoare si sa demonstram prin fapte ca acest partid nu este ca orice partid ci este organizatia revolutionara a clasei muncitoare; nu este loc in randurile sale pentru carieristi, masoni, “democrati”, politicieni corupti. Pentru prima data aceasta cerere a fost prezentata si acceptata. Mai mult, o data a fost fixata: 1 ianuarie 1923 este termenul limita. Nici un singur mason, nici un singur carierist sa nu mai ramana pana la 1 ianuarie 1923." Report on the Fourth World Congress - December 28, 1922

"In Franta, unde sute si sute de membri ai Partidului Comunist au apartinut lojilor masonice, ligilor burghezo-democratice pentru Apararea Drepturilor Omului, etc., etc. – acolo necesitatea pentru o ruptura completa cu burghezia, pentru expulzarea tuturor masonilor si a celor ca ei, reprezinta o turnura radicala in viata partidului" Report on the Fourth World Congress - December 28, 1922

«Masoneria este, prin insasi esenta sa, o supapa de siguranta pentru a trage inapoi tendintele revolutionare. Procentul de idealisti sinceri care pot fi gasiti in loje nu face decat sa potenteze caracterul periculos al Masoneriei." Letter to a Friend in France - Feb. 14, 1939

"Stratul superior al Masoneriei este compus din radicali sau “socialisti”, avocati, deputati, carieristi, pentru care lojile sunt doar un aparat electoral. In lojile din Grenoble nu gasesti, sau gasesti cu greu, vreun muncitor; din contra, un loc important il ocupa directorii mai mici de fabrica. Am cunoscut un maistru, si am avut informatii interesante de la un altul. Principala lor grija era sa se separe de muncitori, sa intre in «lumea buna», sa asculte oamenii «educati». Ei ii priveau cu piosenie pe avocatii si pe profesorii care le serveau banalitati «umaniste» si «pacifiste». Ofiterii lojei, care jucau un rol in politica din Grenoble, cu ajutorul ritualurilor masonice si-au aservit propriilor scopuri o clientela mic-burgheza si portiuni din aristocratia semi-proletara. Unii din acesti domni nici nu s-au alaturat Masoneriei ci doar trageau sfori din umbra. In Masonerie sunt asadar concentrate toate acele trasaturi parazitare care dau astazi un aspect atat de respingator celei de-a doua si celei de-a treia Internationale." Letter to a Friend in France - Feb. 14, 1939

"Sa combini socialismul revolutionar cu Masoneria este la fel de ireconciliabil ca si combinatia dintre materialism si catolicism." Centrism and the 4th International - March 10, 1939

"In Masonerie sunt grupati oameni din clase diferite, din diferite partide, cu diferite interese si cu scopuri personale diferite. Intreaga arta a conducatorilor Masoneriei consta in a neutraliza tendintele diferite si a atenua contradictiile dintre grupuri si clici (in interesul “democratiei” si al “umanismului”, desigur, ale clasei conducatoare). In aceste grupuri se dezvolta obiceiul de a vorbi tare despre orice, mai putin despre ce este esential. Aceasta moralitate ipocrita, falsa, impregneaza direct sau indirect, majoritatea liderilor muncitorilor din Franta. Marceau Pivert insusi este patruns de influenta acestei moralitati. Lui i se pare ca a vorbi cu voce tare despre o fapta nedreapta este o impolitete." Centrism and the 4th International - March 10, 1939

"Desi in zilele noastre se produc haine gata facute si ieftine si nimeni nu mai poarta redingota bunicului, in lumea ideilor redingota si crinolina sunt inca la moda. Ideile sunt transmise mai departe din generatie in generatie, desi, ca si paturile si pernele bunicii le lipseste prospetimea. Chiar si cei care sunt obligati sa isi schimbe esenta opiniilor, si le ingradesc in final in tiparele vechi. Revolutia a ajuns in industrie mult mai departe decat a ajuns in idei, unde piesa lucrata este preferată noilor structuri. Acesta este motivul pentru care parlamentarii francezi ai micii burghezii nu puteau gasi o metoda mai buna de a crea legaturi morale pentru a tine oamenii la un loc impotriva rupturilor provocate de relatiile moderne decat prin a-si pune sorturi albe si a se inarma cu o pereche de compasuri sau cu firul cu plumb" My Life - 1930

"Masoneria isi are originile in secolul al 17-lea ca o reactie a micii burghezii impotriva spiritului individualist capitalist ce descompunea vechile relatii si reprezenta o incercare de a reinvia moralitatea idealizata a breslelor "fratesti". In decursul luptei de clasa a devenit treptat un instrument in mainile marii burghezii pentru a disciplina si a subordona mica burghezie scopurilor sale." Trotskyism and the Parti Socialiste Ouvrier et Paysan - July 1939

UPDATE: Intrucat blogul "l'Avant-garde" si-a incetat activitatea, nu am mai putut dedica un nou articol Masoneriei. Acest filmulet a fost introdus oarecum forat in corpul articolului, Antonie Iorgovan nu a vorbit deloc despre legatura dintre masoni si comunisti. Priviti insa cu atentie: nu trebuie sa fii radical de stanga ca sa declari ca masoneria reprezinta "un stat in stat". Antonie Iorgovan a avut curajul sa spuna lucrurilor pe nume.

Desi in sistemul comunist Masoneria a fost interzisa si chiar inainte de venirea comunistilor la putere se interzisese membrilor partidului sa mai faca parte din Masonerie, in zilele noastre inca se mai discuta despre legatura dintre comunism si masonerie (lasand la o parte incompatibilitatea ideologica dintre cele doua organizatii, scoasa in evidenta si de Trotki mai sus dar si de masoni, care afirma ca teoria luptei de clasa si a revolutiei se afla intr-un conflict iremediabil cu principiul masonic al "tolerantei").

Antonie Iorgovan a vorbit cu sinceritate despre aceasta problema, insa marea majoritate a celor care ar putea sa spuna ceva, ramane in tacere. Prefera sa discute despre legatura dintre masoni si comunisti (care evident, este promovata prin intermediul gruparilor de extrema dreapta) si sa treaca sub tacere legatura CLARA, PE FATA, EVIDENTA, dintre orice regim "democratic" si Masonerie, care nu mai actioneaza ca "un stat in stat" ca acum 100 de ani, ci direct ca un STAT.




II. Masonii despre comunisti.

"In Rusia, Francmasoneria – care cunoscuse déjà multe probleme in ultimii ani ai regimului tarist este total interzisa incepand din 1917, odata cu instalarea regimului sovietic.(…) In cursul celui de al treilea Congres organizat de Lenin si Trotki, acesta din urma cere ca aderarea la Francmasonerie sa le fie interzisa tuturor membrilor partidului “deoarece Francmasoneria nu reprezinta nimic altceva decat un proces de infiltrare a micii burghezii in toate paturile sociale”. (…)

Ultimul argument enuntat este ca Francmasoneria reprezinta o forta sociala si ca, avand in vedere secretul care ii inconjoara activitatile si discretia ce le este ceruta membrilor sai, Francmasoneria constituie "un stat in stat". Luand in considerare aceste argumente, Congresul aproba raportul prezentat si le interzice de acum inainte membrilor sai sa faca parte din Francamsonerie.

Odata cu al 4-lea Congres, incompatibilitatea comunismului si a francmasoneriei este consfintita ca una dintre conditiile pentru a fi admis in sanul unui Partid comunist.(…) Mai limpede, incepand din 1921, toate Partidele comuniste, printre care Partidele comuniste occidentale, sunt legate de aceasta interdictie.

Daca in tarile occidentale aceasta interdictie se soldeaza cu demisii (fie din Francmasonerie, pentru cei care respecta consemnul Partidului si dau prioritate luptei de clasa, fie din Partid, pentru cei care prefera sa ramana in Francmasonerie), deciziile luate la al 3-lea si cel de-al 4-lea Congres se vor traduce in URSS si apoi in toate tarile Tratatului de la Varsovia, prin condamnari, arestari, judecari si incarcerari." Mircea Deaca – Marele Orient al Romaniei : Cine ? Cum ? De ce ?

Daca in 1942 era posibil sa afirmi ca "Patria lui Carlyle, apologetul eroismului, a devenit o junglă stăpânită total de hoardele fără suflet ale iudeo-masoneriei comuniste" (Theo Maiorescu, „Neomenie engleză… sau isterie iudaică”, Viaţa, anul II, nr. 530), cum poate fi explicata existenta acestor puncte de vedere (complet ridicole) in anul 2010 ?

1/13/2010 12:35:00 AM

Libertatea e posibila doar daca exista egalitate

Publicat de Jose Luis Forneo |


1/10/2010 02:27:00 AM

Ateism şi creştinism

Publicat de N. Raducanu |

Cat de credinciosi se considera romanii? Organizatia Gallup a efectuat un sondaj in anii 2007 si 2008 in toate tarile europene, punand intrebarea: “Ocupa religia un loc important in viata dvs.?” Rezultatele anchetei, publicate recent, arata un lucru surprizator: Au raspuns cu NU, adica biserica nu constituie pentru ei o preocupare vitala, astfel: Turcia – 9%; Romania – 18%; Polonia – 23%; Italia – 26%; Grecia (alta tara ortodoxa) – 30%; Rep. Moldova – 31%; Serbia (tot ortodoxa) – 45%; Germania – 57%; Spania – 59%;Ungaria – 59%; Bulgaria – 62%; Rusia – 63%; Finlanda – 69%; Marea Britanie – 71%; Rep. Ceha – 74%; Tarile scandinave (Suedia, Norvegia si Danemarca) 78-83%; Estonia – 84%. Daca lasam deoparte Turcia, populatia careia este in proportie de 90% musulmana, se constata ca cea mai evlavioasa tara crestina si cea cu mai mult respect pentru biserica e Romania.

Pentru a vedea daca intrebarea nu a fost cumva nepotrivita si ca ea nu reflecta sentimentul religios al populatiilor tarilor europene,s-a efectuat un alt sondaj (Eurobarometer), la care intrebarea principala pusa subiectilor era : “Credeti in existenta unui Dumnezeu?” La aceasta intrebare s-a raspuns DA (afirmativ) in urmatoarele procente din populatia investigata: Turcia – 95%; Romania – 90%; Grecia – 81%; Polonia – 80%; Italia – 74%; Spania – 59%; Germania – 47%; Ungaria – 44%; Finlanda – 41%; Bulgaria – 40%; Marea Britanie – 38%; Franta – 34%; Norvegia – 32%; Danemarca – 31%; Suedia – 23%; Rep. Ceha – 19%; Estonia – 16%. Se constata ca rezultatele acestui sondaj sunt foarte apropiate de ale primului. In cele 27 de tari membre ale Uniunii Europene, doar 52% din populatie crede in existenta unui Dumnezeu.

Este dificil de a gasi o interpretare cifrelor de mai sus. Consecintele comunismului? Doua tari, foste comuniste, stau fie in fruntea celor ce cred intr-o fiinta divina si in religie (Romania), fie printre cele mai sceptice ale faptului religios (Cehia). Ortodoxismul? Romania si Bulgaria se gasesc la distanta una de alta in rezultatele acestui sondaj, dar tara noastra e apropiata pe lista de Polonia si Spania, tari profund catolice. Nici saracia majoritatii populatiei nu pare a fi un criteriu de departajare in ceeace priveste increderea in divinitate.

In alt studiu al lui World Values Survey se arata ca Teismul scade in importanta in intrega lume in favoarea ateismului, agnosticismului sau umanismului, iar importanta acordata religiei si institutiei bisericesti scade treptat in favoarea secularismului (laicitatii). Aceasta fiind situatia, este util sa vedem care sunt argumentele aduse de aparatorii ateismului.


Am in fata doua carti care sustin teza contestarii nu numai a religiei, ci si a mitului existentei lui Dumnezeu. Prima este cartea lui Richard Dawkins „The God Delusion“ (Inselatoria cu Dumnezeu), un best-seller in Statele Unite, Canada, Marea Britanie si Germania. Ea a aparut si in limba romana in 2008 in editura Curtea Veche sub titlul „Himera credintei in Dumnezeu” si a fost pe larg comentata.

Cartea incepe cu o simpla ipoteza: „Sa presupunem o lume in care nu ar mai fi nici o religie – nici un terorist sinucigas, nici un 11 septembrie, nici un atentat asupra metroului din Londra, nici o cruciada, nici o vanatoare de vrajitoare, nici un razboi intre israelieni si palestinieni, nici o macelarire intre sarbi, croati si musulmani, nici o persecutie a evreilor ca „asasini ai lui Cristos“, nici un „omor de onoare“, nici un predicator-TV in odajdii aurite ce solicita bani auditoriului. Sa ne imaginam o lume fara distrugerea statuilor antice de talibani, fara decapitarea ereticilor, fara biciuirea femeilor ce isi expun doi centimetri din pielea corpului“. Dar Dawkins nu zaboveste mult asupra deformatiilor monstruoase ale fanaticilor Djihadului sau a exceselor inchizitiei, caci tinta lui este chiar esenta credintei religioase.

El afirma ca „problema existentei lui Dumnezeu este o ipoteza stiintifica asupra universului ce trebuie analizata cu acelasi scepticism ca orice alta ipoteza“. El se foloseste de o parabola a lui Bertrand Russell, care isi imagina o ceasca de ceai plutind in cosmos, dar atat de mica incat nu poate fi descoperita de nici un telescop. Existenta unei asemenea cesti de ceai ar trebui sa fie insa permanent pusa la indoiala – spune Russell - chiar daca ea ar fi proclamata in fiecare duminica drept un adevar sacru. Iar Dawkins adaoga ca daca ceasca de ceai capata numele de Dumnezeu, atunci orice verificare stiintifica devine brusc „o proba insuportabila de orgoliu a mintii umane“. Dupa care el da numeroase exemple pentru a demonstra ca „Dumnezeul Vechiului Testament este cea mai penibila figura din intreaga literatura : gelos si mandru de asta; meschin, nedrept si resentimentar; vindicativ, doritor de purificare etnica, dispretuitor al femeii, orgolios si sadic, un tiran rau si capricios“(pag.31).

Trecerea credintei crestine de la politeismul zeitatilor grecesti si romane la monoteism a fost prezentata de biserica drept un mare progres. Dar „Catholic Enciclopedia“ afirma ca „unitatea divinitatii e formata din trei persoane : Tatal, Fiul si Sfantul Duh. Aceste trei persoane sunt distincte una de alta“. Trinitatea nu e insa suficienta, ci a fost extinsa la persoana Mariei, care in rugaciuni sta practic pe locul doi dupa Dumnezeu, spune Dawkins. Mai tarziu Pantheonul crestin s-a umflat cu 5120 de sfinti, dintre care unii se ingrijesc de fierari, de negutatorii de arme, ii ajuta pe cei ce au dureri de stomac sau de intestine, etc.

Dar sa vedem – spune Dawkins - cum reactioneaza Dumnezeu la solicitarile oamenilor. Fundatia americana Templeton a efectuat un studiu in valoare de 2,4 milioane dolari pentru a cerceta efectele rugaciunilor asupra sanatatii pacientilor. Intr-un spital de langa Boston 1800 de persoane cu un bypass de cord au fost impartiti in trei grupe : pentru cei din prima grupa s-au facut rugaciuni de vindecare, fara ca pacientilor sa le fie comunicat aceasta, pentru cei din grupa 2-a nu s-a rugat nimeni, deasemeni fara a li se spune ceva, iar pentru cei din grupa a treia s-au efectuat rugaciuni si pacientii au stiut asta. Rezultatele au fost publicate in „American Heart Journal“ in aprilie 2006. Intre starea pacientilor pentru care s-au facut rugaciuni si a celor pentru care nu s-a rugat nimeni, nu s-a constatat nici o deosebire. Dar pacientii ce au stiut ca pentru ei s-au facut rugaciuni au avut evidente complicatii. Rugaciunile probabil i-au descumpanit, ei intrebandu-se daca nu cumva gravitatea starii justifica apelul la divinitate.

Printre oamenii de stiinta americani membri ai lui „National Academy of Sciences“ numai 7 % cred in Dumnezeu. Ceeace este imaginea intoarsa a societatii americane, in care 90 % din populatie crede in existenta in cer a unei fiinte supranaturale ce ii vegheaza. Dawkins mai aminteste ca The Founding Fathers (Parintii Fondatori ai natiunii americane) considerau religia drept un pericol pentru democratie. Thomas Jefferson, de pilda, spunea ca „crestinismul este cel mai pervers sistem pe care vreodata l-a imaginat omul“, Benjamin Franklin afirma ca „farurile sunt constructii mai utile decat bisericile“, iar intr-un tratat semnat la 1796 de John Adams este scris „aceasta ar putea fi cea mai buna dintre lumi , daca in ea nu ar exista religia“ (pag.43).

Se considera de multi ca Albert Einstein ar fi fost un om religios. Dar el foloseste notiunea de Dumnezeu intr-un sens metaforic : „Religiozitatea rasare din cunostinta si simtire, din cunosterea existentei a ceva de nepatruns, din manifestarea unei profunde ratiuni si a unei stralucitoare frumuseti, lucruri ce nu sunt inteligibile mintii noastre decat in forma cea mai primitiva. In acest sens, si numai in acesta, sunt si eu un om religios“. Dawkins adaoga ca „in acest sens si eu m-as putea considera om religios. Dar Dumnezeul metaforic este la distanta de ani-lumina de Dumnezeul preotilor, mulahilor, rabinilor sau a celui din limba cotidiana“. Oare de ce sunt atat de multi oameni religiosi ? se intreaba Dawkins, care crede ca poate „sta in genele omului sa imagineze automat intentii periculoase de care apoi sa se inspaimante. Prin generalizare asta s-a transferat si asupra intentiilor divine“.

Ne oprim aici, fara a mai prezenta argumentele ontologice ale existentei lui Dumnezeu aduse de sfantul Anselm de Canterbury la 1078 si apoi cele exprimate in sec. 13 de Sf. Toma de Aquino, pe care Dawkins le demonteaza sistematic. El spune : „Ca om de stiinta sunt impotriva religiei fundamentaliste, deoarece ea perverteste activitatea stiintifica. Ea ne indeamna sa nu ne schimbam ideile si sa nu dorim a cunoaste cele mai interesante lucruri ce ar putea fi descoperite“(pag.284).

*

Cea de a doua carte este cea a filosofului contestatar Michel Onfray „Traite d’atheologie“ (Tratat de ateologie) aparuta in 2008 la Paris in editura Grasset. Daca Dawkins, are ambitia de a elabora o opera cuprinzatoare care sa mature toate argumentele teologilor, Michel Onfray scrie un pamflet antireligios de 300 pagini, pe care il intituleaza pompos „Tratat de ateism. Fizica metafizicii“. Se trece astfel de la o demonstratie stiintifica la o argumentatie filosofica.

Cartea lui Onfray incepe cu un celebru citat din Nietzsche : „Notiunea de „Dumnezeu“ a fost inventata ca o antiteza a vietii. In ea este continuta, intr-o groaznica unitate, tot ce este otravitor, daunator, calomniator, intreaga ura a vietii. Notiunea „lumii de apoi“ nu a fost nascocita decat pentru a deprecia singura lume ce exista, pentru a nu acorda realitatii noastre terestre nici un scop, nici o justificare, nici un obiectiv“. (in „Ecce homo“)

In filosofie a existat o epoca a „mortii lui Dumnezeu“. Epoca noastra este mai curand cea a reintoarcerii lui. Iata de ce este urgenta – spune Onfray – elaborarea unui ateism bine construit, solid si militant. Si adaoga : „Celor trei monoteisme - crestinismul, iudaismul si islamismul - animate de acelasi impuls al mortii, le sunt comune o serie de dispretuiri identice: ura fata de ratiune ; ura libertatii; ura tuturor cartilor afara de una singura; ura de viata; ura sexualitatii; ura femeilor; ura corpului si a dorintelor lui. In locul tuturor acestora, monoteismele amintite iau apararea : credintei, ascultarii si supunerii; gustului mortii si a dorintei pentru lumea de apoi; castitatii, virginitatii si fidelitatii monogamice. Adica a unei vieti crucificate“.

Traditia contestarii ateiste in filosofie e indelungata. La Mettrie, d’Holbach, Feuerbach si, bineinteles, Nietzsche. Acesta din urma, e de parere Onfray, prin etica si forta logicii cartilor sale „Dincolo de bine si rau“ si „Antichristul“, desparte filosofia in doua : una - inainte si alta – dupa el. Onfray spune : „Ateistii au aratat ca omul chinuit l-a creat pe Dumnezeu ca imagine a sa rasturnata. Ca o manuse cu degetele intoarse pe dos. El ar fi o putere ce are exact calitatile ce ii lipsesc omului. Omul isi spune : Sunt muritor ? Deci Dumnezeu e nemuritor. Sunt limitat ? El e infinit. Nu stiu totul ? El e atotstiutor. Nu pot face totul ? El e atotputernic. Sunt pe pamant ? El e in ceruri. Nu sunt nimic ? El e totul, etc.“ Si autorul continua : „Traim inca intr-un stadiu religios al civilizatiei. Dar sunt semne ce seamana cu tectonica placilor : ruperi, framantari, suprapuneri, ciocniri. Continentul pre-crestin exista fara miscare, de la presocratici la stoici, de la Parmenide la Epictet. Intre acesta si continentul crestin se disting zone de turbulenta (…) Dar acum ne indreptam spre un continent post-crestin si ne intalnim cu aceleasi semne ca nihilism, angoase, actiuni dinamice de conservatorism, paseism, dorinte reactionare, tentatia imobilitatii, pe de o parte, si progresism, pozitivism, pofta de viitor, pe de alta parte. Religia este de partea nostalgiei, filosofia – de partea viitorismului. Fortele in joc sunt clar reperabile : monoteismul de ieri contra ateismul de maine“.

Inchei aici prezentarea acestor doua carti bogate in informatii si idei paradoxale. Comentarea afirmatiilor lor nu are nici un rost. Ar fi de exprimat doar o dorinta : ca lista daunelor suferite de omenire in decursul secolelor din cauza conflictelor religioase, sa fie complectata, pentru echilibru, cu frana inconstienta pe care, pentru milioane de oameni, a constituit-o credinta naiva ca un ochi nevazut priveste actiunea lor, o cantareste si, eventual, o pedepseste sau o va recompensa candva.

1/09/2010 07:17:00 PM

Regretă românii comunismul?

La 20 de ani de cand Romania a scapat de regimul comunist 12,8% il vad pe Traian Basescu drept cel de-al treilea candidat la presedintie apropiat de valorile comunismului si de oamenii fostului regim, primul loc fiind ocupat de Corneliu Vadim Tudor (22,1%), in timp ce Mircea Geoana este pe locul secund (19,1%), arata ultimul sondaj BCS.

"Un studiu al opiniei publice executat de Marsh Copsey + Associates si Biroul de Cercetari Sociale a incercat sa masoare atitudinile romanilor la 20 de ani dupa ce spusele lui Reagan s-au implinit in mod atat de miraculos.

Insa majoritatea celor chestionati cred ca astazi lucrurile merg mai rau decat sub vechiul sistem", asa arata concluziile sondajului BCS remis miercuri Ziare.com.

Mai mult de 60% dintre respondenti spun ca politicienii sunt mai corupti azi decat erau inainte de 1989 si 58,4% cred ca ordinea publica era mai bine servita de regimul Ceausescu.

Insa cel mai surprinzator, probabil, 55,8% din cei intervievati cred ca dictatura comunista avea mai mult respect pentru omul de rand decat sistemul politic actual.

Un procent ingrijorator, 35%, sustin ca rasturnarea fostului regim a fost in dauna tarii, iar 22% ar prefera o intoarcere la randuielile din vremea lui Ceausescu.

Aceste procentaje mari reprezinta oamenii nemultumiti de sistemul politic actual, oameni care vad o clasa politica in intregimea sa incapabila si neinteresata sa rezolve problemele cu care ei se confrunta.

Cea mai ingrijoratoare este tendinta generatiei post-comuniste, a celor cu varste intre 18 si 29 de ani, dintre care 18,5% vor o intoarcere la comunism, iar 25,6% sunt indecisi.

Sondajul BCS mai arata ca pentru multi romani evenimentele din 1989 sunt cuprinse de mister. Din cei intervievati, 48,4% spun ca simt nevoia de a intelege ce s-a intamplat atunci. Multi, 40,9%, sustin ca toti presedintii Romaniei post-decembriste au facut prea putin pentru a dezvalui adevarul celor petrecute atunci.

Sondajul BCS a fost realizat pe un esantion de 1.222 persoane in varsta de peste 18 ani, in perioada 15 - 19 octombrie 2009, cu o eroare de +/-2.9%. Datele prezentate sunt cele culese din teren, neponderate.

Vezi sondajul BCS in format PDF

Sursa: Ziare.com

1/08/2010 02:21:00 PM

Poluare in China

Publicat de Colaborator |

Publicat de PAI MEI
http://paimei02.blogspot.com/



Tot "efortul" asta industrial. Pentru ce ? Ce construiesc ? Ce pot sa ne arate ?
Un oras gol, asta ne arata:


Stiti de ce nu folosesc oamenii orasul pe care l-au construit ? Pentru ca au ei niste numere salvate pe un hard disk intr-un beci (90% din bani sunt electronici), si numerele astea nu sunt destul de mari. Deci - pentru ca numerele de pe hard disk sunt cam mici, orasul ala ramane gol in timp ce oamenii se bat intre ei sa gaseasca un loc unde sa-si vanda viata, sa faca ce se vede mai sus, si pentru niste numere mai mari. De obicei - pentru a supravietui. Sefii lor sunt aia cu numere mai mari.
Sistemul i-a convins : "Daca nu construiti orase goale, masini, nave de croaziera, daca nu munciti in prostie - facand orice, nu e destul orez pentru toti !". Si nu numai atat. Daca produsele voastre nu sunt aruncate la gunoi, cat mai rapid, ca sa aveti "de lucru" sa le produceti din nou - iar nu e destul orez pentru toti ! Si unii mai spun :"nu e de ajuns pentru toti". Normal ca nu e. Oamenilor li se cere sa faca orice, si accepta treaba asta. Nu conteaza "util/inutil/distrugere". "Homo Sapiens"... Nu mai gandeste nimeni. In afara de aia de sus, si aia viseaza "bani". "Homo Sapiens" sau "cel care isi transforma planeta in bani" - si nu pentru ca ii place in mod deosebit...

90% din ce muncim - muncim degeaba. Putem s-o lasam mai usor. Uitati-va cu atentie la pozele de mai sus. Cati dintre ei produc lucruri de baza ? Resul ar putea sa stea, muncesc numai fermierii si cei care produc masinile - care produc cele de baza. "Dar cum adica, unii sa stea si unii sa lucreze !!" Nu. La inceput toata lumea primeste cele de baza - pe degeaba. Nu inseamna ca nu au voie sa lucreze pentru mai mult daca vor, dar cu siguranta nu vor mai distruge planeta pentru bani - ca acum, nu va mai fi nevoie, supravietuirea lor nu va mai fi conditionata de construirea de orase goale. Dupa un timp, (maxim 4 ani) cei care lucreaza in agricultura, cei care produc haine, si alte obiecte necesare + masinile care fac lucrurile astea rapid, sunt inlocuiti de urmatoarea generatie. Acum ei primesc toate astea de baza - "gratis" si au timp liber sa obtina orice vor ei mai mult. Fara sefi, bani, distrugere. Cand si daca vor. Cine vrea o vila (sau un castel daca are chef) - se asociaza cu altii care vor si construieste. Altii sunt multumiti sa faca altceva - orice le place. Fiecare cu pasiunea lui. Apoi - din nou procesul se repeta si oamenii sunt inlocuiti.

E nevoie de maxim 10% din forta de munca (nu din populatie) - pentru producerea celor de baza (alimente, haine, obiecte necesare), si a masinilor - care au fost inventate sa ne usureze munca - nu sa producem in prostie. Vedeti linkul, in Franta, doar 3% lucreaza in agricultura. De asta - acea perioada de 4 ani e de ajuns, apoi libertate. Nu de "a vota". Da - tot ce scriu mai sus - presupune ca inca avem petrol si am renuntat la numere (bani).

Macar de am distruge planeta si ne-am "distra". Adica prinsi in "joaca" nu am observa ce se intampla. Dar - cui ii place ce face la lucru ? Maxim 10%. Si oricum = pentru a face ce-i place, cu siguranta nu are nevoie de sefi. Si ce facem depinde de obicei de - ce se vede mai sus.

Sau daca am distruge si am munci pentru "noi", ceva de genul :"pana la sfarsitul anului toata lumea trebuie sa aiba vila si Mercedes !!! treceti la lucru !". Credeti ca nu se poate ? Io spun ca se poate. Vedeti Rusia - cand a fost invadata de germani si nu a mai contat nimic decat supravietuirea, au produs tancuri si avioane - cum nu ar fi reusit inainte. Asta in vreme de razboi. Putem avea mult mai mult decat cele de baza daca "vrem" si exista un "noi", ce am scris mai sus - ar fi prea usor pentru tehnologia actuala. Eu insa prefer - cele de baza, in rest fiecare munceste ,daca vrea mai mult confort, sau pentru ce vrea el. Nu toti vor aceleasi lucruri, e mai bine sa fie liberi.

Mi-ar place sa particip la asa ceva (nu neaparat la productia de Mercedesuri si vile). Acum - cati dintre voi simtiti ca mergeti la lucru pentru "progresul umanitatii" ? Sau macar pentru ceva util ? Nu pentru a transforma planeta in bani si gunoi si a ne pierde timpul cu asta. Eu "construiesc". De ce ? Sa stea casele goale si oamenii pe-afara ? As fi multumit sa muncesc - pe nimic, pe cele de baza, daca as sti ca ajut la un plan de genul "in 2 ani sa nu mai fie nimeni fara casa"...
Intr-o lume fara bani si bancheri. Nu noi avem nevoie de ei - cum ni se spune, ne "salveaza FMI", ei au nevoie de noi, muncim pentru numerele pe care le creeaza.

"Criza economica" "Housing bubble" "Prea multe case" De asta stau oamenii fara casa si e "criza" - ca sunt prea multe ! Spitalu' de nebuni - nu "civilizatie"...

Aici:
Povestea lucrurilor
Evanghelia consumului
"Masinile pot sa ne ajute, numai daca le oprim cand avem indeajuns din cea ce produc. Altfel spus, tehnologia ne ofera posibilitatea de a munci mai putin, posibilitate pe care noi ca societate am ales sa o ignoram. In loc de asta, am permis detinatorilor masinilor, sa defineasca scopul lor - nu munca mai putina, ci "productivitate mai mare", si odata cu asta - obligatia de a consuma tot ce produc masinile"

(Altfel nu avem de lucru ! nu mai sunt cele de baza - daca nu produci gunoi ! pe bune, suntem convinsi de asta.) Nu exista "noi". Suntem niste lacuste. Si lacustele - sunt fiinte libere fata de noi. Nu am cu ce sa compar "civilizatia" asta.











From its extraction through sale, use and disposal, all the stuff in our lives affects communities at home and abroad, yet most of this is hidden from view. The Story of Stuff is a 20-minute, fast-paced, fact-filled look at the underside of our production and consumption patterns. The Story of Stuff exposes the connections between a huge number of environmental and social issues, and calls us together to create a more sustainable and just world. It'll teach you something, it'll make you laugh, and it just may change the way you look at all the stuff in your life forever.


The Story of Stuff - Romanian from www.storyofstuff.ro on Vimeo.



www.la-deruta.blogspot.com

1/06/2010 02:05:00 PM

Cu cine încep, cu pensionarii?

Publicat de Jose Luis Forneo |


1/04/2010 05:31:00 PM

CREDINCIOS CONVINGERILOR DE O VIAŢĂ ÎNTREAGĂ

Publicat de N. Raducanu |


Cu cativa ani in urma a aparut la Paris o carte a lui Max Gallo intitulata „Je, povestea modesta si eroica a unui om ce credea intr-un viitor luminos“ si al carei continut vi-l voi relata pe scurt. Este vorba despre viata unui om simplu, pe care prietenii il numeau Je, nascut in ultimii ani ai sec.19 si care pana la adanci batranete a trecut prin multe din zbuciumurile secolului urmator. Este redata mizeria unei familii de muncitori din sudul Frantei dinaintea primului razboi mondial, duritatea vietii de marinar a celui trimis pe un vas sa inabuse revolutia rusa, participarea apoi militanta ca muncitor la confruntarile de clasa din perioada interbelica, lupta de rezistenta in „maquis“ impotriva ocupantului german, speranta dupa razboi in idealurile - neindeplinite - de faurire a unei societati mai echitabile.

Spre sfarsitul vietii, “el neglija, ridicand din umeri, peripetiile vietii politice, pentru a se opri asupra miscarii lente a Istoriei. Pentru a se pazi de deceptii, umanitatea se lansa – dupa parerea lui – ca la un salt cu prajina, se ridica, recadea dupa ce a doborat bara, apoi – dupa doua, trei, patru incercari, cateodata mai multe, ridica iarasi bara cu o treapta mai sus. Caci este destinul omului de a-si lua elanul, de a se ridica, de a trece bariera si de a-si crea apoi o noua provocare, mereu mai sus.“

Copiii, nepotii si prietenii priveau la acest batran „care vorbea ca odinioara, cu credinta si naivitatea celor ce nu au inteles ca acum trebuie sa te declari realist, ca trebuie sa te adaptezi si sa accepti legile pietii, dictatura profitului, domnia banului, un om care credea ca a strabatut viata ca un orb, fara a apuca sansele ce i se ofereau“. Tinerii ii explicau ca lumea s-a schimbat, ca natiunile traiesc acum intr-o economie deschisa, ca sfarsitul secolului 20 a demonstrat ca piata este indispensabila desvoltarii economice, ca de pilda falimentul sistemului socialist. Exista deci, dupa ei, constrangeri de neocolit, iar clasa muncitoare nu mai exista nici ea in intelesul curent de odinioara.

„Je parea doborat, convins. Dar brusc el isi ridica capul. Sistem socialist, sistem capitalist, piata, constrangeri, mondializare etc. , putin ii pasa lui de aceste cuvinte. Stia insa ca mizeria e inca soarta a miliarde de oameni, ca somajul revenea in forta, ca acum copiii erau exploatati asa cum nici macar el nu fusese exploatat, ca motive de a te revolta – daca mai crezi in dreptate, in egalitatea oamenilor si in demnitatea lor – erau la fel de puternice, ba chiar mai mari acum decat la inceputul secolului 20.“

I se repeta ca datele s-au schimbat, ca e timpul sa-si abandoneze vechile conceptii. Oare asta insemna - isi punea Je intrebarea - ca nu mai trebuie sa creada in nimic ? Ca societatea poate fi organizata mai bine in jurul burselor de valori, decat in locul bursei fortei de munca ? „El nu avea pofta de a renega totul, numai pentru a da dreptate catorva oameni ce isi luau lasitatea drept curaj si reusita personala drept salvare a celorlalti.“ El isi dadea seama ca „lumea merge din ce in ce mai repede, fara a i se stapani sensul si telul cursei, ca dezechilibrurile se agraveaza, ca inegalitatea se accentueaza, ca nu se mai vorbeste nimic despre milioanele de fiinte umane ce mor de foame in fata magaziilor pline cu alimente, ca sunt lasate continente intregi sa se scufunde in boli si infometare si ca mai nimeni nu mai denunta aceasta dezordine, aceasta nebunie.“

Mai tarziu, dar prea tarziu, dupa moartea sa, fii sai isi aminteau de cuvintele rostite de el si abia acum intelegeau ca tatal lor se exprima ca un om ce cauta sa innode firele, sa scoata la iveala continuitatea, sa extraga o lectie din cele petrecute in secolul 20, despre care el spunea ca „a fost cea mai pasionanta dintre epoci, cea mai importanta din intreaga istorie a oamenilor, pentru ca omenirea a asezat stacheta foarte sus, mai sus ca niciodata si – chiar daca nu a putut sa o depaseasca acum – va ramane totusi urma acestei incercari, iar o alta data ea va incerca din nou“.

Si atunci, intr-un tarziu, poate prea tarziu, cei ce il cunoscusera pe acest om ce nu fusese niciodata socialist sau comunist, dar credea cu tarie in virtutile „stangii“, au avut revelatia ca el, ca si multi oameni de la inceputul acestui secol, poseda un alt sistem de valori. „Acesti oameni nu se gandeau mai intai la propria lor viata, la reusita lor, la confortul lor, la destinul lor particular, la gramajoara de placeri si obiecte pe care azi fiecare le strange pentru sine, ci gandul lor mai intai se ducea la altii, caci aveau sentimentul datoriei fata de altii mai presus decat fata de ei insisi“.

Am redat foarte pe scurt ceeace mi s-a parut esential din aceasta subtire carte a lui Max Gallo. Sunt convins ca oameni cu asemenea atitudini morale rectilinii exista si la noi. Adica oameni ce exclud egoismul cotidian in care ne complacem si care sunt fideli convingerilor de o viata. Oare unde sunt azi scriitorii romani care, abandonand consideratiile politice conjuncturale, sa incerce a repune pe piedestal valorile eterne ale democratiei, care sunt si valorile etice ale „stangii“ ?

Subscribe
Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-Distribuire în condiţii identice 3.0 Ne-adaptată Creative Commons.
Portal Looker.ro Blog Creative Commons License publicitate online, web design si promovare pe internet
Search Engine Optimization and SEO Tools
creare site Politics Blog Land